Văzând meciuri precum Slovacia-Italia, Franţa-Mexic şi, în optimile de finală ale campionatului mondial de fotbal, Argentina-Mexic şi Brazilia-Chile, rămâi uimit de valoarea jocului outsiderilor.
In fiecare dintre cazuri, echipa socotită cu a doua şansă nu a jucat mai prejos de cea creditată cu cele mai multe şanse. Pe anumite porţiuni ale jocului, dimpotrivă. în legătură cu fiecare caz se pune întrebarea: Cine câştigă în fotbal şi, de altfel, în viaţă? Este evident că nici lotul Slovaciei şi nici lotul Mexicului nu concurează notorietatea jucătorilor Italiei, respectiv ai Franţei. In definitiv, nu ştim cine este Buffon sau Pirlo în echipa slovacă, şi nici Gourcuff sau Thierry Henry la mexicani. Notorietatea, însă, nu spune totul despre valoare, iar noi valori pot să apară şi apar efectiv continuu. Valoarea se poate impune sau nu (în definitiv câţi oameni de valoare mai ridicată decât a contracandidaţilor nu pierd competiţii sau, cel puţin în România de azi, câte nulităţi profesionale nu devin decidenţi?), pe termen scurt sau pe termen lung. Sunt mereu de preferat valorile pe termen lung. Dar şi astfel de valori trebuie să se confirme în fiecare moment. Nici Italia şi nici Franţa, în meciurile menţionate, ca şi în celelalte meciuri, din ajunul acestora, nu au realizat prestaţia specifică a fotbalului – jocul superior în teren, secondat de marcarea golurilor – şi au pierdut în consecinţă, Slovacia şi Mexicul câştigând pe merit şi anunţând primenirea elitei fotbalului. Meciurile Argentina-Mexic şi Brazilia-Chile permit o altă reflecţie (partida Olanda-Slovacia, încheiată cu calificarea în sferturile de finală, aşteptată, a primei echipe nu ridică probleme datorită superiorităţii vizibile, ca joc, ca scor, a acesteia). Nici Mexic şi nici Chile nu s-au prezentat, cel puţin ca joc, în inferioritate fără de celebrii lor adversari. Nici măcar tehnica individuală a juc