Romanul Hertei Müller „Leagănul respiraţiei" a apărut cu doar o lună înainte ca autoarea să primească Premiul Nobel pentru literatură. De atunci, a fost tradus în peste patruzeci de ţări, iar în România Editura Humanitas l-a lansat în cadrul Bookfest. Critica literară îl consideră cea mai izbutită operă a scriitoarei de origine română.

„Este un roman foarte necesar, care trebuie să deschidă, poate puţin târziu, discuţia despre ceea ce înseamnă un regim totalitarist", a spus despre acest volum traducătorul său, Alexandru Şahighian, el vorbind la lansarea cărţii despre problema trimiterii germanilor din România în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică.

Dacă în trecut Herta Müller a prelucrat experienţe personale şi elemente ale propriei biografii, de data aceasta ea se ocupă de represiunea colectivă la care au fost supuşi germanii din România. În ianuarie 1945, toţi bărbaţii între 17 şi 45 de ani şi femeile între 18 şi 35 de ani fuseseră deportaţi în Uniunea Sovietică. Deportările la aşa-numita „muncă de reconstrucţie" s-au efectuat după criterii etnice, în baza unei culpe colective. Toţi erau consideraţi potenţiali colaboratori ai nazismului.

„Îngerul foamei", însoţitor al deportaţilor

Autoarea se concentrează asupra existenţei oamenilor aflaţi la limita dintre viaţă şi moarte, supuşi unui proces constant de dezumanizare. Personajele seamănă cu umbre vii, sunt fiinţe care oscilează între trecut şi prezent, între vis şi dor de casă, între frig şi foame permanentă („Îngerul foamei"). În „Leagănul respiraţiei", stările sufleteşti sunt definite subtil prin reflexia obiectelor. La început, când deportarea este doar o ameninţare, lucrurile sunt înfricoşătoare, „au ochi", spionează orice mişcare a oamenilor care urmează a fi prinşi în capcana istoriei. Obiectele devin pe parcurs din ce în ce mai cenuşii, pentru ca la final să fie triste, şte