E modelul absolut al adaptabilităţii. E altoiul cel mai complex. E culmea alchimiilor interioare la care a putut ajunge plămada noastră veşnic schimbătoare. Marean e numele unui soi, perfect copt, de inşi care, ajunşi la puterea maximă de polenizare, inundă spaţiul public. Mişcarea de umplere a oricărui loc gol are o erotică a lăţirii, un entuziasm al ocupării şi o beţie a sărbătoririi zilnice a victoriei. Iar muzica acestei chermeze gigantice e ca o inimă comună care palpită între şoldurile frenetice şi mîinile ridicate, în extaz, spre cer. Marean se înmulţeşte cu o viteză ameţitoare şi mănîncă… mă rog… haleşte orice. Blocuri, cartiere, străzi, instituţii, mijloace de transport în comun, pieţe, plaje, munţi şi văi. Dintr-o casă bătrînească, albă, cu ferestre vopsite în verde pal, Marean face o vilă roz, cu lei din bronz la intrare şi cu trei terase, sprijinite pe colonuţe bondoace. Dintr-un foişor, face un turnuleţ, jumătate indian, jumătate turcesc. Cînd pune mîna pe o clădire de patrimoniu, o face mult mai frumoasă decît era, şi-i pune geamuri termopan, din plastic alb. Marean iubeşte pătimaş culoarea. Şi ciucurii. Şi fîşul. Şi şlapii peste şosete. Şi grătarul ticsit cu mici, pe balcon. Dar poate fi şi „domn“. E drept, de-ăsta mai nou, dar tot „domn“ se cheamă. Cu ceas de aur, cu funcţie publică în administraţie, cu palat de vacanţă la ţară, cu biserica pe care a ctitorit-o la el în sat, cu copiii trimişi la şcoli în Europa sau în America. Sigur că prosperitatea lui Marean nu e o problemă, după cum, în mod normal, prosperitatea oricui nu trebuie să fie motiv de îngrijorare. Altceva ar trebui să atragă atenţia, dincolo de obişnuinţa multora dintre noi, de a-l ironiza. Instinctul de cuceritor al lui Marean. Fabuloasa lui ambiţie şi incredibila putere de a învinge.
Dar, a te uita la el ca la o curiozitate, ca la o vietate bizară, e o greşeală mare. Despre
