Are 12 ani şi-un pic. Ochii căprui, optimişti, şi un zâmbet cald. În ultimele săptămâni s-au petrecut multe. Prea multe ca să înţeleagă cât e de important. Când a plecat din spital şi l-a lăsat acolo pe băieţelul cu care se împrietenise, i-a spus mămicii: „Vezi că tumora este ceva foarte grav?“.

Era la Hunedoara, la o mătuşă, când a simţit întâi durerile. O fi fost de vină vremea sau poate o astenie târzie. A doua zi, însă, menghina care-i strângea capul cu înverşunare era tot acolo. La spital, nimeni n-a bănuit nimic. Era prea mică pentru ceva serios. Sigur avea lipsă de calciu, de vitamine. La vârsta ei apar frecvent astfel de manifestări. A plecat spre casă cu o reţetă inofensivă. Au trecut câteva luni. Între timp, s-a întors acasă, la mama, în Calopărul de Dolj. Parcă nimic nu se schimbase. În ziua aceea, mâncau. Stăteau în jurul mesei, golind farfuriile, când Lorena a simţit că îi amorţeşte piciorul drept. Câteva secunde, a crezut că sunt furnicile acelea care mişună peste tot atunci când stai prea mult într-o poziţie. Dar era diferit. Apoi, nu şi-a mai simţit mâna...

Operaţia

În câteva minute, era întinsă în pat, încercând să-şi revină. Nu i se mai întâmplase. Ce-ar fi putut fi? Amorţeala membrelor drepte s-a transformat în zvâcniri, ca la oamenii bolnavi de epilepsie. Guriţa i s-a încleştat aproape instantaneu. Era sâmbătă. Înfricoşată, Teodora, mama Lorenei, a chemat ambulanţa. Au ajuns la Urgenţă speriate, însă nimeni nu se gândea la ce e mai râu. Abia luni i s-a făcut tomografie. Vestea a tăiat în sufletul femeii care aştepta la uşă cu inima ghemotoc, bătând să-i spargă pieptul: Lorena avea o tumoră. Formalităţile s-au făcut repede şi, în aceeaşi zi, erau la Bucureşti. La Spitalul Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni“, tumora-mamă, malignă, descoperită într-o formă agresivă, a fost extirpată în întregime. Locul este curăţ