Cum a vorbi în continuu nu înseamnă a comunica, nici a alerga după o minge 90 de minute nu este echivalent cu a juca fotbal. Paraguay şi Japonia au interpretat perfect simfonia neputinţei un meci întreg şi fără ca nimeni să o ceară ne-am trezit pe cap cu un supliment de două reprize de prelungiri. Noroc că s-au inventat loviturile de departajare, de la unsprezece metri, altfel cele două echipe ar fi jucat până în zilele noastre fără să înscrie. Într-un final, întâmpinat cu milioane de guri căscate de plictiseală, Paraguayul s-a calificat în sferturile de finală. Cum fotbalul profesionist este sportul jucat de bogaţi pentru plăcerea celor săraci, într-un fel s-a făcut dreptate. Japonezii au suficiente motive de satisfacţie aşa că nu se face gaură în cer că s-au oprit în optimi. În schimb cei aproape 6 milioane de paraguayeni, trăitori în cea mai săracă ţară din America de Sud, au dreptul să viseze o noapte la o glorie posibilă, dar puţin probabilă. Istoria a fost destul de crudă cu ei, în ultimele două secole au pierdut aproape toate războaiele purtate cu vecinii din Argentina, Brazilia şi Bolivia şi odată cu ele şi o bună parte din teritoriu. Nu e nici locul şi nici momentul să pătrundem în amănunte, dar asta e frumuseţea fotbalului, chiar şi a aceluia jucat urât, peticeşte suflete ciuruite de lipsa de speranţe.

După lingura de untură de peşte servită cu ceaiul de la ora 5, la ceasul când soarele se prelinge pe după blocuri precum un ou în tigaie, am avut parte de ceva mai consistent şi cu gust mai plăcut. Nu au fost icre negre, dar nici nu am avut motive să stâmbăm din nas. Am ascultat puţin fado, oferit cu zgârcenie de portughezi, şi am privit ieşirea la rampă a matadorilor, picadorilor şi toreadorilor îmbrăcaţi în roşu, culoare care mai mult l-a adormit decât l-a incitat pe tăuraşul Cristiano Ronaldo. Teribilul David Villa a lovit din nou, fiind din nou omu