Călătorii cultivaţi din Occident care ajungeau – arareori – la hotarul dunărean al Imperiului „Marelui Turc“ şi, mai mult, care se hotărau apoi să-şi povestescă în scris peripeţiile, observau cu surprindere că băştinaşii acelor îndepărtate ţinuturi vorbeau o limbă ciudat de asemănătoare cu latina, fără însă să ştie – băştinaşii, nu călătorii străini – să explice de unde această ciudăţenie. Mai mult încă, unii dintre ei chiar îşi dădeau lor înşile numele de Romani, fără să ştie prea bine de ce. Nu avea nici o legătură cu credinţa creştină, căreia îi erau foarte devotaţi, dar care îi aduna la liturghii rostite în limba slavonă, în edificii modeste, pe care, surprinzător, le numeau cu un cuvînt derivat tot din latină, biserică, de la clasicul basilica.

Nu e departe timpul cînd asemenea constatări vor fi reluate. Epoca în care ignorarea originilor latine ale limbii române se trăda doar prin folosirea inadecvată a adjectivului lucrativ va fi o amintire. Ca într-un nou veac întunecat, de astă dată cu Internet, va trebui să ne repezim la Google, vorba unui clasic în viaţă, pentru a afla ce ruină e la Adam Klisi şi ce-o fi însemnînd Tropaeum Traiani. Pentru lucruri mai subţiri, va trebui să importăm specialişti în istoria Daciei romane din ţări unde limbile clasice se studiază încă. Nu vor adăuga prea mult la deficit, fiindcă nici istoria nu o duce mai bine în viziunea actualilor guvernanţi, care o izgonesc de unde pot şi de unde nu: un sistem de învăţămînt care prevede ore de religie din clasa I în clasa a XII/XIII-a asigură o abundentă cunoaştere a istoriei sacre, de cea mireană lepădîndu-se energic.

Între ostilitatea semidoctă faţă de studiul direct şi critic al izvoarelor antice – cărora, pentru Transilvania, li se adaugă cele medievale – şi obtuzitatea culturală a unei naţii de subingineri, latina e pe cale să sucombe mai rău decît în anii reformei comu