Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru (prescurtat, AICT sau IATC, după cum iniţialele provin de la numele franţuzesc sau de la cel englezesc al organizaţiei) este, pentru teoreticienii scenei de pretutindeni, cam ceea ce este pentru practicieni UTE (Uniunea Teatrelor din Europa, de sorginte franceză) – sau ETC (Convenţia Teatrală Europeană, născocită de anglofoni), pentru că artiştii, mai numeroşi (şi aproape la fel de orgolioşi...), s-au asociat în două organizaţii, oarecum rivale. Nu că, neapărat, criticii ar fi mai paşnici; ei au, însă, mai puţini bani. Din acest motiv, spre exemplu, congresele AICT se desfăşoară, de regulă, în cadrul unui festival (internaţional), ai cărui organizatori pot oferi cazare şi masă – plus, fireşte, spectacole, pentru exercitarea specifică a organului critic. E drept, Asociaţia cuprinzînd în (prea?) mare măsură universitari care se ocupă (şi) de viaţa teatrală curentă, organul cu pricina aproape că devine facultativ, ceea ce nu înseamnă că secreţiile sale sînt, la ocazie, mai puţin virulente. Căci... cui nu-i place să facă pe atotştiutorul?

Anul acesta, regula pomenită a fost încălcată – şi încă într-un mod oarecum exotic, deoarece Congresul Mondial al AICT a fost găzduit nu de un festival, ci, pur şi simplu, de un oraş şi, pe deasupra, de un oraş dintr-o ţară unde nici măcar nu există o secţie naţională a asociaţiei. Oraşul se numeşte Erevan. Pentru români (şi, probabil, pentru o mare parte dintre locuitorii spaţiului ex-comunist – sau ex-est-european, cum s-a pronunţat cineva într-un avînt ideologic şi, deopotrivă, ilogic de neoprit), numele frumoasei capitale armene e indisolubil legat de una dintre vedetele bancurilor de pe vremuri: Radio Erevan. M-am întrebat adeseori de ce aici şi nu în altă parte a lumii a fost plasată această veritabilă Mecca a spiritului cînd sofisticat şi cînd frust, cînd filozofic şi cîn