În Academia Caţavencu, un capitol din Cartea care mă calcă pe nervi:
Ce-i mai pupau dosul scriitorii ambiţioşi lui Dumitru Popescu, zis Dumnezeu! Ce dedicaţii îi mai trăgeau şi ei şi cei mai slabi de înger, care nu voiau să-l supere, pe cărţile pe care i le trimiteau la cabinet, în plicuri, cu indicaţia „Tovarăşului Dumitru Popescu, personal”. Dat afară de George Ivaşcu de la Contemporanul, fiindcă era jurnalist prost, Dumitru Popescu a ajuns pe cai şi mai mari în partid, schimbînd stăpînii cu stăpînul, cînd i s-a băgat pe sub piele lui Ceauşescu şi a început să-i scrie discursurile. Din postura de negru al celui mai puternic om din stat, Dumitru Popescu ar fi putut să-şi găsească şi el negri care să-i scrie poeziile, eseurile şi romanele. Convins că e genial, viitorul Dumezeu al culturii române şi-a scris cu mîna lui compunerile literare. Citiţi continuarea aici.
În Academia Caţavencu, un capitol din Cartea care mă calcă pe nervi:
Ce-i mai pupau dosul scriitorii ambiţioşi lui Dumitru Popescu, zis Dumnezeu! Ce dedicaţii îi mai trăgeau şi ei şi cei mai slabi de înger, care nu voiau să-l supere, pe cărţile pe care i le trimiteau la cabinet, în plicuri, cu indicaţia „Tovarăşului Dumitru Popescu, personal”. Dat afară de George Ivaşcu de la Contemporanul, fiindcă era jurnalist prost, Dumitru Popescu a ajuns pe cai şi mai mari în partid, schimbînd stăpînii cu stăpînul, cînd i s-a băgat pe sub piele lui Ceauşescu şi a început să-i scrie discursurile. Din postura de negru al celui mai puternic om din stat, Dumitru Popescu ar fi putut să-şi găsească şi el negri care să-i scrie poeziile, eseurile şi romanele. Convins că e genial, viitorul Dumezeu al culturii române şi-a scris cu mîna lui compunerile literare. Citiţi continuarea aici.