● Willy Ronis, Ce jour-là, Mercure de France, Paris, 2010

Mai toată lumea face fotografii, însă există doar cîţiva fotografi adevăraţi. Willy Ronis a fost unul dintre ei. Anul acesta ar fi împlinit 100 de ani, dar din toamna trecută developează filmul altei lumi.

Timp de 75 de ani a vînat neîncetat imagini, s-a oprit abia la 92 de ani, cînd i s-a părut că nu mai are agilitatea, echilibrul şi precizia gesturilor unui trăgător de elită. Detesta folosirea trepiedului, iar în ceea ce priveşte „mitralierea“ cu aparatele moderne, nici nu se obosea să-şi exprime dispreţul. Obişnuia să spună că în surprinderea momentului just în care trebuie declanşat aparatul stă toată arta şi toată emoţia unei fotografii. Ultimul său clişeu a fost un nud feminin, ultimul dintr-o lungă serie a cărei splendoare a culminat cu celebrul Nud provensal.

Nu e o întîmpare că se vorbeşte despre valenţele picturale şi muzicale ale imaginilor surprinse de Willy Ronis, pentru că iniţial se pregătea să devină muzician, asemeni mamei, şi în acelaşi timp mergea deseori la Luvru pentru a face schiţe, desenînd mai ales corpuri. Moartea prematură a tatălui – fotograf la rîndul său – îl obligă să preia afacerea pentru a ajuta la întreţinerea familiei. O vocaţie dictată de destin, dar apoi împlinită pînă la capăt. A devenit unul dintre cei mai mari fotografi ai secolului XX, reprezentînd alături de Doisneau, Brassaï, Izis, Marcel Bovis, René-Jacques sau Boubat curentul numit umanist. Fotografiază Parisul popular, scene cotidiene surprinse pe stradă, în bistrouri, în parc, copii, îndrăgostiţi, bătrîni, întotdeauna surprinzînd poezia clipei, povestea, profunzimea unui sentiment, densitatea unei stări, acel imponderabil care face ca fiecare clipă să fie irepetabilă, unică, preţioasă.

DE ACELASI AUTOR Cum am devenit turiști Frumusețea în cm și kg Patru feluri de imagini Glume După ce îi