În urmă cu cîteva zile, la Wimbledon, s-a întîmplat un fenomen care merită atenţie. Doi jucători, aţi auzit deja poate, s-au hotărît parcă să nu-şi mai încheie niciodată partida, să profite de faptul că regulamentul acestui turneu al turneelor nu prevede tie-break în setul decisiv (adică, un fel de taie-funia, inventat în aceeaşi limbă în care s-a născut şi vorba time is money). Cei doi, francezul Nicolas Mahut şi americanul John Isner, s-au bătut în rachete timp de trei zile încheiate, ca în poveştile cu Făt-Frumos şi Zmeul Zmeilor (partida se întrerupea doar la lăsarea întunericului). Ambii aveau servicii formidabile şi parcă îngropau mingea în careul adversarului, tot aşa cum personajele de poveste amintite se îngropau unul pe celălalt (pînă la genunchi, pînă la brîu ş.a.m.d.). Din acest motiv, nici unul nu reuşea să facă break-ul care să-l departajeze.
Un spectacol fascinant într-o lume tot mai grăbită şi mai fragmentată, în care nu doar timpul de lucru, dar şi timpul liber sînt din ce în ce mai riguros programate. O lume în care nimeni nu mai are răbdare sau răgaz pentru desfăşurări lungi, pentru cusut tapiserii sau pentru ascultat simfonii de Mahler. Nu fac excepţie nici competiţiile sportive, parcă tot mai scurte şi mai multe. În general, pentru ca un sport sau altul să prindă, să intre în graţiile televiziunilor, reprizele trebuie să fie cît mai scurte, iar pauzele cît mai dese, favorabile reclamelor. Mai de mult, în pauzele unui meci de box, vedeai cum boxerul este şters cu prosopul, cum i se scoate din gură proteza de protecţie, cum i se dă apă cu stropitoarea, cum i se tamponează eventualele răni şi auzeai întotdeauna indicaţiile antrenorului. La meciurile de tenis, de asemenea, îi vedeai pe jucători mîncînd o banană sau bînd un suc, schimbîndu-şi tricoul sau primind diverse servicii medicale. Momentele de pauză ale jucătorilor făceau parte din s
