Despre situaţia studiilor clasice în România s-a scris adesea. Poate mai rar decît ar fi trebuit, însă adesea. Mobilizator, nostalgic, cu mînie, ultimativ, patetic, interogativ, cu resemnare. S-au încercat toate registrele, toate căile, toate argumentele. Şi totuşi, aproape nimic nu s-a făcut. Ba dimpotrivă: s-au făcut cele de nefăcut. Reduse la registrul gramatical încă din anii în care erau permise ca un soi de „aritmetică“, studiile clasice pierd an după an. Pierd elevi: din România au dispărut liceele „clasice“. Pierd studenţi: în ultimii zece ani, seriile de filologie clasică sînt anemice, limbile clasice sînt izgonite din programele Universităţii (aşa încît se pot studia filozofie, istorie, teologie şi chiar filologie românească fără a şti latină şi greacă). Îşi pierd chiar rostul: apariţiile editoriale din clasicii greco-latini sînt simbolice (iar editurile, în lipsa traducătorilor, recurg la soluţii exotice, oferind Platon sau Aristotel second-hand, prin intermediar francez sau englez). Desigur, dacă toate acestea se întîmplă, trebuie să existe (cel puţin) o cauză. Şi măcar un remediu, de mai este vreme pentru el. În continuare voi discuta despre acestea.

Cum să obţii un „om nou“?

În urmă cu 60 de ani, atunci cînd s-a decis că Răsăritul Europei trebuie comunizat, s-a procedat în mod organizat, după o bună planificare. În ziua de 2 iunie 1947, NKVD a emis „Directivele de bază pentru ţările din orbita sovietică“. Se stabileau multe acolo: exproprieri, arestări ale oponenţilor politici, infiltrarea informatorilor în fiecare instituţie, extinderea birocraţiei, cenzura culturală. Se reglementa pînă şi dimensiunea locuinţelor ce vor fi construite în „noua eră“. O grijă aparte era acordată limbilor clasice, latina şi greaca veche. Acestea, împreună cu filozofia, logica şi genetica, erau excluse din programele de liceu. Dintre disciplinele enumerate,