Că Palatul Martinuzzi din Vinţu de Jos, judeţul Alba, ar putea fi refăcut ţine de domeniul utopiei. Cel puţin în România crizei, dar întreprinderea ar fi destul de anevoioasă şi în vremuri normale. (Pentru curioşi, Vinţu de Sus nu mai există, este vechea denumire a actualei comune Unirea, tot în judeţul Alba.)

Clădirea Martinuzzi este mult prea deteriorată pentru a fi reconstruită, mai ales într-o Transilvanie care numai de conace, castele sau palate distruse nu duce lipsă. O foarte scurtă şi total neselectivă listă ar include Castelul Nopcsa din Sânpetru (locul unde au fost descoperiţi dinozaurii pitici), castelul de la Zlatna, Castelul Nălaţvad de lîngă Haţeg, conacele de pe Valea Mureşului.

De fapt, Palatul Martinuzzi este o adresă turistică „pour les connaisseurs“. Vin aici arheologi, arhitecţi, jurnalişti în căutare de subiecte cu tentă negativistă, maghiari mai mult sau mai puţin nostalgici. Deşi circulat, drumul spre Alba Iulia prin Vinţu de Jos se abate oarecum, iar palatul se abate, la rîndul său, faţă de şoseaua principală ce traversează comuna. Nu ştii pe unde s-o iei, nu-l găseşti. Nu ştii unde să te uiţi, nu-l vezi...

Guvernator al Transilvaniei între 1541 şi 1551 (după ce fusese episcop catolic de Oradea, apoi de Esztergom şi ajuns cardinal), Georg sau Gheorghe Martinuzzi (a preferat să păstreze numele mamei sale, născută la Veneţia) şi-a construit în 1550 la Vinţu de Jos un castel considerat ulterior drept cea mai valoroasă clădire renascentistă din România. Planurile aparţin arhitectului italian Domenico da Bologna, cel care a construit şi cetatea din Gherla. Spiritul principelui Martinuzzi, ucis chiar în palatul din Vinţu de Jos din ordinul generalului Castaldo, marchiz de Cassiano, pare să planeze nefericit asupra reşedinţei sale. Din construcţia fără îndoială remarcabilă la vremea ei, înconjurată de valuri de pămînt şi şanţur