(Articol apărut în Dilema, nr. 517, 17-23 ian. 2003)

Cum pur şi simplu habar n-am cine mai sînt astăzi idolii, am întrebat-o pe fiică-mea, care, avînd cincisprezece ani, ar fi putut să fie mai în temă. "Păi, nimeni", mi-a răspuns ea, lăţită pe fotoliu şi gîfîind, fiindcă dansaserăm vreo jumătate de oră pe Chuck Berry ca nebunii. "S-a terminat cu idolii. Acum e-nghesuială mare în topuri, unii intră, alţii ies, colegîştele mele fredonează azi din A.S.I.A., mîine din Ca$$a Loco, dar nimeni nu mai are un cult pentru careva. De fapt, aproape toţi ăştia de pe Atomic sînt nişte loseri". "Dar nu mai sînt inşi, totuşi, care să aibă fani? Uite, Eminem scoate tot timpul..." "Derbedeul ăla?" "Cum, mie mi se pare drăguţ..." "Ăla drăguţ!!!?" Grimase de dispreţ şi blazare au însoţit şi celelalte nume pe care le-am aruncat, în disperare de cauză (ce-o să scriu în Dilema?). Loseri par a fi şi B.U.G. Mafia ("Ce-mi vii, tati, cu cadavre ambulante? Ăştia sînt duşi de mult..."), şi Ştefan Bănică junior (deşi pe la patru ani fusese amorezată lulea de el. "Cum îl cheamă pe iubitul tău, Ionuţa?", o întrebam în glumă, iar ea, cu cea mai mare seriozitate, răspundea dintr-o suflare: "ştefanbănicăjunior!"), şi o mulţime de fotbalişti, actori, comici, prezentatori, toţi gratulaţi de vocile îngroşate, din off, de la televizor, cu titulatura de VIP-uri. "O sută cincizeci de VIP-uri vor sta la dispoziţia dumneavoastră în această emisiune!" se spunea într-o reclamă. Slavă Domnului, mi-am zis, tînăra generaţie mai are, în ciuda aparenţelor, un strop de bun-simţ.

Într-adevăr (lăsînd-o acum pe Ioana să se odihnească după scurta ei apariţie special guest star), se pare că ne înşelăm cînd ne închipuim că, astăzi, televiziunea - pe care-am crezut-o mereu un fel de religie - mai poate genera adulaţie. Pe cînd zeităţile propovăduite de ea erau puţine şi hieratice - Elvis, Jean Marais, Pele, F