● Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine, Editura Humanitas, 2010.
Cu proza lui Mircea Cărtărescu lucrurile n-au stat niciodată simplu. La sfîrşitul anilor ’80, deceniu dominat clar de poezia lui, apărea (cu titlul Visul) volumul de povestiri Nostalgia, probabil cea mai bună carte de proză scurtă din întreaga noastră literatură. Micul roman Travesti (1994), cea mai subevaluată carte a lui Mircea Cărtărescu, a făcut trecerea înspre primul volum al trilogiei Orbitor, Aripa stîngă (1996), roman receptat entuziast şi care a ridicat enorm orizontul de aşteptare al prozei româneşti, fiind comparabil, ca impact, cu romanele moderniste din anul 1933. În 2004 apărea al doilea volum de povestiri al scriitorului, De ce iubim femeile, care aduna textele scrise, lună de lună, pentru revista Elle. Schimbarea de stil, în sensul accesibilităţii ce nu făcea însă rabat de fantezie şi magie narativă, i-a fermecat pe primii comentatori care au remarcat simplitatea şi talentul de povestitor pe spaţii foarte scurte al unui scriitor care, între timp, publicase şi volumul secund al trilogiei sale oniric-vizionare complexe, dezvoltat narativ pe mai multe paliere, cu multiple registre stilistice şi cu o miză cu mult peste media prozei româneşti (dar şi peste puterile criticii, în paranteză fie spus). După ce s-a aflat că De ce iubim femeile se vinde incredibil de bine, volumul a primit peste noapte eticheta de literatură comercială. Nici una din povestirile cărţii (cu titlu, e-adevărat, ultra-vandabil) nu se înscrie în vreun gen aşa-zis de consum: nu sînt nici poliţiste, nici sentimental/erotice/porno, nici fantasy-uri, însă faptul că un volum de povestiri (gen atît de prost considerat la noi ca şi aiurea) se vindea atît de bine nu se putea explica decît prin faptul că era vorba de o literatură pentru mase, fără cine ştie ce calităţi literare. Faptul că, într-o perioadă în care lit