Foiala perpetuă a geopoliticii latino-americane e mai intensă ca niciodată. Ţările aşa-numite „Americile-1“ – cele care sînt fie neutre cu privire la confruntarea dintre SUA şi preşedintele venezuelan Hugo Chávez (sau Cuba), ori care se opun deschis aşa-numitelor guverne „bolivariene“ ale Boliviei, Cubei, Ecuadorului, Nicaraguei şi Venezuelei – avansează încet. Stînga radicală a „Americilor-2“ se află într-o recesiune moderată, deşi încă poate să se menţină pe poziţii şi să contracareze orice tentativă de a-i diminua sfera de influenţă.
Relativa acalmie a conflictului actual pe plan ideologic, politic şi diplomatic, dintre cele două grupuri de state, este una temporară. E doar liniştea de dinaintea unei furtuni.
Schimbarea se datorează, în parte, faptului că electoratul ultimelor alegeri pare să fi migrat de la centru-stînga la centru-dreapta sau să-şi fi reconfirmat măcar convingerile mai conservatoare. În Chile, omul de afaceri şi democratul de centru-dreapta Sebastián Piñera a însemnat sfîrşitul, după mai bine de 20 de ani, a guvernării de centru-stînga Concertatión. Cu toate acestea, politicile sale interne, limitate de recentul cutremur şi de durata scurtă a mandatului său abia început, au fost, pînă acum cel puţin, doar în mică măsură diferite de cele ale predecesorilor săi. Principala schimbare adusă de el e în politica externă, unde, nominal cel puţin, Piñera a mutat Chile dintr-o tabără în cealaltă.
DE ACELASI AUTOR Atac împotriva OSA Opţiunea pentru război în Mexic În Columbia, situaţia e similară. Cîştigătorul probabil al turului doi al alegerilor care vor avea loc pe 26 iunie, Juan Manuel Santos, va continua, în mare, politicile interne ale preşedintelui actual Alvaro Uribe, dar ar putea schimba uşor cursul afacerile externe. Va reacţiona, pesemne, mai agresiv la sfidările învecinatei Venezuele, atît în zona graniţei cît şi în într
