Cei care susţin că între Ardeal şi Banat nu-i o mare diferenţă şi că, în esenţă, este vorba despre acelaşi spirit, dar şi despre oameni la fel, se înşală. Am sosit la Timişoara direct de la Cluj, cu acel grai cîntat cum nu mai auzi nicăieri prin Ardeal încă răsunîndu-mi în urechi, stăpînită de acea lentoare pe care n-o mai întîlneşti în altă parte, închipuindu-mi că viaţa e alcătuită de fapt mai mult din momente de răgaz decît din celelalte şi că e ceva firesc ca semafoarele să încremenească minute în şir pe culoarea roşie, pentru ca oamenii să se întîlnească şi să stea la taclale în intersecţii. Ne-am oprit la Oradea, în curtea unui cuplu de profesori care se plîngea de reducerile salariale, în timp ce nu mai pregeta să umple masa cu de toate şi să insiste să rămînem peste noapte, căci „aveţi timp să ajungeţi şi mîine“. Am intrat în Banat pe un drum peticit ale cărui gropi transversale se adînceau ca nişte riduri de expresie pe o frunte încă tînără (n-o să-l mai repare nimeni niciodată, fiindcă pe aici va trece cîndva autostrada, poate într-un alt secol). În dreapta lui era graniţa, dincolo Banatul sîrbesc, traversam o cîmpie atît de plată încît pe lîngă ea Bărăganul pare vălurit şi simţeam o căldură jilavă care mă ducea fără să vreau cu gîndul la o livadă de smochini, la fel cum centrul Aradului, pe care l-am văzut doar în fugă, mi-a amintit, tot fără motiv, de gustul unei dulceţi zaharisite. În sfîrşit, am ajuns la Timişoara pe la asfinţit, odată cu o invizie de musculiţe care, de regulă, îşi fac veacul prin zone mlăştinoase şi am nimerit într-o oază de muzică, de culoare. Era efervescenţa oraşului „de sîmbătă seară“.

Viaţa din Banat are cu totul alt ritm decît cea din Ardeal. Există şi aici o lentoare, dar pare cumva programată şi are în ea ceva nemţesc, poate din cauza unei mai mari apropieri de Viena decît de Budapesta, în alte vremuri, fiindcă în Ba