Întrebarea din titlu nu este alarmistă, ci a devenit realistă în noul context de după decizia Curţii Constituţionale. Sistemul public de pensii era deja în faliment de facto. Dacă bugetul de pensii ar fi fost o firmă, ar fi cerut intrarea în faliment încă de acum trei ani, cînd a început transferul de bani de la bugetul de stat. Dar cum bugetul de pensii nu este o firmă, a fost susţinut prin subvenţionare. Acum, decizia Curţii Constituţionale spune că pensiile nu pot fi reduse. Nu mai discut aici motivaţiile sau justeţea acestei decizii, ci doar consecinţele ei practice.
Fondul de pensii din România funcţionează pe sistemul pay as you go, adică pensionarii actuali primesc banii plătiţi de angajaţii actuali. Nu există un fond undeva anume de unde omul care a plătit contribuţia în trecut îşi ia acum banii înapoi. Statul doar redistribuie ceea ce ia de la salariaţii activi. Şi realitatea este că ceea ce ia de la salariaţi nu ajunge pentru a plăti pensionarii. Înţeleg şi simpatizez cu argumentele individuale ale fiecărui pensionar (eu am muncit şi am plătit bani statului, nu e vina mea că i-a administrat prost). Dar această logică a individului este de puţin ajutor când discutăm situaţia de ansamblu a fondului de pensii. Deocamdată, realitatea este că în 2010 plătim două miliarde euro de la bugetul de stat către cel de pensii, deci doar gaura din bugetul de pensii înseamnă 1,7% din PIB.
Fiecare pensionar primeşte puncte de pensii direct raportate la contribuţia sa, bineînţeles, cu excepţia pensiilor speciale ale magistraţilor, militarilor, diplomaţilor. Cine stabilea valoarea punctului de pensie? Guvernul, în funcţie de câţi bani sunt la bugetul de pensii sau de cât este dispus să plătească de la bugetul de stat pentru a acoperi deficitul de la pensii. Asta era logica de funcţionare până acum.
Curtea a decis că este neconstituţional ca Guvernul să sca
