Vă amintiţi, desigur, lunga digresiune despre rîs din Adolescentul lui Dostoievski, încheiată simplu şi îngrijorător: „rîsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc“. Am avut o lungă perioadă – pe cînd n-aveam nevoie de memoria de hîrtie pe care un scriitor latino-american le-o recomandă uitucilor – în care puteam recita cele două pagini dostoievskiene despre rîs. Mai tîrziu, le-am uitat, dar esenţa lor practică, „de control“ mi se activează reflex de cîte ori mă trezesc în faţa unui fel de-a rîde care pare adăugat (sau scăzut) personajului emiţător. Am chiar scăpat din cîteva buclucuri păstrînd distanţa faţă de persoane care rîdeau dubios sau, cum zice F.D., trivial şi (molipsitor, dar) josnic. N-o să aflu niciodată, din fericire, ce-am pierdut.
Am citit Adolescentul cînd aveam cu cinci ani mai puţin decît Arkadi Makarovici Dolgoruki şi cînd habar n-aveam că există cărţi de psihologia rîsului; am încremenit de admiraţie nu atît faţă de Dostoievski, cît faţă de EL, cum i se spune în Carnete eroului bastard cu o imensă disponibilitate interioară, dar cu aspiraţii (de viitor Rothschild) deloc pe măsură. Era un tip adevărat, mai adunat ca Dimitri, mai vital ca Alioşa, mai bun ca Ivan Karamazov, unul care reuşeşte să iasă teafăr, dar mai ales „cu inima uşoară“, din nenumăratele porcării la care e constrîns să asiste! Deloc întîmplător, eseul despre rîs este urmarea unei întîlniri (de destin) a lui Arkadi, cu tatăl legal – pelerinul Makar Ivanovici Dolgoruki –, fost iobag pe moşia tatălui real, versatilul Versilov. Makar Ivanovici, întors acasă ca să moară, e o figură mistică, un adevărat „pelerin rus“, a cărui înfăţişare de moşneag cu părul alb contrastează cu sufletul juvenil, imponderabil: „o inimă veselă“ ce rîde fără sunet şi vede, ca într-una dintre „Fericiri“, numai binele.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac l
