„Ce citiţi?“, mă întrebă brusc, aplecîndu-se uşurel spre mine, apucîndu-mă de braţ. Ne legănaserăm frăţeşte pe scaunele alăturate preţ de o staţie. „Ămmm… ceva beletristică“, zic. „Da, dar ce?“ insistă ea. „Dumnezeule, să mă apuc acum să-i povestesc Cîinii negri?“ „De dragoste“, zic (aveam într-o oarecare măsură dreptate). „Aaa“, zice şi, spre uşurarea mea, ochii-i pleacă deja în reverie. Avea înspre 50, iar dacă nu, era destul de prost conservată. Adia vag a mucegai, avea nişte unghii lungi, străvezii, crescute cam anapoda, ochi halucinaţi după ochelari cu lentile pătate. Dacă n-ar fi fost pur şi simplu tralala, aş fi putut jura că e un soi de vampir – unul urban, de metrou, fireşte, departe de rudele eco-friendly din Twilight după care suspinau liceenele adunate cîrd în scaunele de vizavi.

Era şi ea, vampireasă sau nu, o parte din lumea oraşului pe care o vezi jos, la metrou. O călătorie scurtă, fie ea de patru sau cinci staţii, vă va familiariza cu lumea cu care împărţiţi vagonul; e cam ce se întîmplă cu colegii de compartiment în tren, numai că totul se petrece pe repede înainte. Clasificarea se face mai iute, e mult mai superficială, surpriza de a descoperi că aparenţa ascunde chestii mult mai zemoase e amînată pentru totdeauna. Şi, tranca-tranca pe şine, între Unirii şi Piaţa Victoriei e posibil să-l descoperiţi pe „Cel care vorbeşte tare la telefon“. Se împarte în mai multe subcategorii, dar fascinant îl găsesc pe ăla care vorbeşte şi se plimbă în sus şi-n jos prin vagon. Are costum, pantofi lucioşi şi ascuţiţi ca nişte papuci de sultan şi o geantă de laptop petrecută oblic peste umăr. Vorbeşte de cifre, de audituri şi i se plînge interlocutorului că nu îl aude foarte bine: „Sînt în metrou, mă, e un zgomot oribil aici! Păi, ce să fac, mai rabd şi io un pic că am maşina în service!“. În secunda următoare, duzina proletară din jur ori îl urăşte din răr