După 1989, din emulaţie noiciană sau din frondă împotriva comunismului, care îşi propunea să ne transforme pe toţi în proletari, ingineri şi activişti, mulţi tineri au ales să studieze clasicele. În răspăr cu trista cultură oficială şi cu aşteptările părinţilor, aceştia vedeau în studiul literelor, al filozofiei sau al teologiei, o eliberare de materialismul cenuşiu, înecăcios, sub care îşi petrecuseră adolescenţa. Au urmat lungii, bezmeticii ani ai tranziţiei, dureroasă pierdere a idealismului feciorelnic. Realităţile au devenit mai întîi dure, ca bîtele minerilor şi asfaltul Pieţei Universităţii, apoi laxe şi ambigue, ca zîmbetul şi graiul noilor tovarăşi. Avîntul s-a mai potolit, unii au mai emigrat, continuînd să-i studieze pe Cicero sau pe Filon din Alexandria la Sorbona sau la Gregoriana. Au început să moară maeştrii: Creţia, Fischer, Ceauşescu, Tohăneanu, Sluşanschi...

Între timp, ca în filmul lui Ettore Scola, se schimba decorul, se schimbau ritmurile, dar aceiaşi oameni, tot mai îmbătrîniţi, tot mai obosiţi, se încăpăţînau să danseze. Lumea a evoluat, griul a prins culoare, au început să fie bani. Tineri fără elanuri păltinişene, fără amintiri comuniste, au crescut cu „domnul Michael“ sau cu alţi idoli experţi în îmbinarea gesturilor epileptice cu icnetele orgasmice. Revolta lor a devenit una fără obiect: rebeli fără de cauză, au respins existenţa ternă de sclavi nefericiţi a părinţilor, aruncîndu-se în braţele larg deschise ale consumului. Sincroni cu colegii lor din Occidentul în care deja trăiau mental şi din ce în ce mai mult şi material, tinerii anilor 2000 au devenit pragmatici. La ce bun idealismul într-o junglă unde, căprioară sau leu, de cum te scoli trebuie să fugi mai repede decît celălalt? Azi, idealul e un fel de vis american la mîna a doua: a avea, a consuma, iată verbele cu care se conjugă.

Facem figură de naivi întrebîndu-ne