● În acea zi din vara anului 1826, Stendhal stătea pe bancă, la umbră, în grădina liniştită a mănăstirii, delectîndu-se leneş cu privirea lacului Albano. Lent, ca într-o reverie, a început să scrie – cu vîrful bastonului de care, de cîţiva ani nu se mai despărţea – litere în praful aleii. Păreau fără sens: VKAPARMGMGAPABMDCGA. A zîmbit privind cum literele acestea nu se pot regăsi într-un cuvînt. Sînt prea multe şi prea dezordonate. Literele acestea sînt, de fapt, iniţialele fostelor sale iubite: Virginie Kubly, Angela Pietragrua, Adèle Rebuffel, Mélanie Guilbert, Mina de Griesheim, Alexandrine Petit, Angeline Bereyter (que je n’ai jamais aimée – după cum va scrie în memorialistica sa), Métilde Dembowski. Apoi Clémentine, Giula şi doamna Azur – femei al căror nume întreg nu şi-l mai amintea...
În filmul Dolce far niente al prietenului Nae Caranfil, există o secvenţă cumva similară. Pe o plajă, Henri Beyle – un scriitor complet necunoscut, dar cu mare ambiţie literară – scrie iniţialele unor cuvinte pe care o femeie căreia îi face curte i le dictează într-o transă veselă şi iese STENDHAL. Va fi pseudonimul literar. Scena este, fireşte, o dezvoltare fictivă a amănuntului real petrecut în curtea mănăstirii. Îmi place ideea de a petrece un ceas de melancolie scriind iniţiale. Iese o formulă cu totul încriptată pentru oricine. Iese forma grafică a intimităţii totale. E ca şi cum vezi cu ochii tăi formula alchimică a trăirilor autentice pe care destinul sau doar imaginaţia ta ţi le-a livrat spre trăire.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi pace ● În zorii secolului al XX-lea, cînd nimeni nu vorbea despre „globalizare“ sau „mondializare“ – cred că aceste cuvinte nici nu se inventaseră –, muzica de operă devenea fenomen planetar. Vectorul, cum am zice astăzi, era unul singur, perfect identificabil: vocea napo
