● Ierburi sălbatice / Les herbes folles (Franţa, 2009), de Alain Resnais.
Lansat în 1961, Anul trecut la Marienbad rămîne cel mai celebru film al lui Alain Resnais. E un film care eliberează naraţiunea cinematografică, redefinind-o ca pe un joc în care existenţa legăturilor temporale şi cauzale între secvenţe – condiţie definitorie a oricărei naraţiuni în sensul clasic al termenului – nu e niciodată confirmată, după cum nu e niciodată dezminţită făţiş. Spectatorul, care vrea să creadă că acele legături există, că există o istorie coerentă a personajelor şi a relaţiilor dintre ele (se cunosc sau nu se cunosc de anul trecut?, cine e cine?), e lăsat s-o caute cît vrea, deşi, în cuvintele istoricului de film David Bordwell, fiecare secvenţă poate fi privită mai cu folos ca „o variaţiune pe un topos narativ abstract (de pildă, un bărbat încearcă să convingă o femeie să fugă cu el)“. Atît evenimentele narative, cît şi procedeele stilistice – continuă Bordwell – „sînt configuraţii de elemente fixe, modificate în fel şi chip pe parcursul filmului, astfel încît să sugereze o lume ficţională coerentă fără să permită reconstituirea ei“.
La 88 de ani, Resnais continuă să se joace, deşi noul său film, Ierburi sălbatice, e mult mai puţin radical. Legăturile temporale şi cauzale dintre secvenţe sînt inteligibile – bărbatul şi femeia de aici au o poveste de dragoste care e chiar o poveste. Aceasta începe atunci cînd bărbatul (André Dussollier) găseşte portofelul furat al femeii (Sabine Azéma): se uită la poza ei din buletin (în care e tristă), apoi la poza de pe permisul ei de pilot (în care e zîmbitoare), şi se şi îndrăgosteşte. Atunci cînd ea îl sună ca să-i mulţumească pentru că a făcut să-i parvină portofelul, el e dezamăgit. „Asta-i tot?“ – o întreabă. „Aţi fi putut şi dvs. să vă doriţi să mă cunoaşteţi.“ Pe baza experienţelor sale din lumea reală şi din alte f
