Un actor refuzat de teatre, care o face de 20 de ani pe tăntălăul în televiziuni, se bagă, cu banii adunaţi de la un public fără pretenţii, în afaceri. Când eşti atât amar de vreme idiotul satului, poliţistul tembel şi pacientul hlizit al psihiatriei, nu poţi să pretinzi respect în branşă. În lumea afacerilor, prosteala şi cabotinajul nu-s văzute cu ochi buni. Nu-i deloc prudent să stai alături de nişte inşi care s-au dat în stambă şi şi-au instituţionalizat o imagine de neamuri proaste, fiindcă imaginea de neam prost nu e ceva care se corectează.
Cabotinii rămân pe viaţă ceea ce au interpretat. După 20 de ani de latrină, oricât de des te-ai spăla, tot puţi. Actoria de calitate îi oferă omului şansa de a-şi construi o relaţie cu o lume mai stilată decât relaţia banală la care l-ar îndreptăţi mediul şi înzestrarea din familie. Actorii deschişi la minte învaţă toată viaţa din rolurile mari pe care le joacă. Ce să înveţi însă din nişte partituri de mârlani şi de agitaţi la graniţa dintre trivialitate şi cinism?
Deştepţii nu-şi bat niciodată joc de proşti, fiindcă prostia, când faci multă vreme caz de ea, te contaminează, nu se mai vede de care parte a graniţei cu deşteptăciunea eşti. Umorul de televiziune trage adeseori inteligenţa în jos, sub pântec, în zodia analului. În teatru, cu un astfel de umor scatologic şi primitiv rişti să fii huiduit, dar în televiziune huiduiala nu se aude şi nu se pune la socoteală.
Ratingul e dat de un public anonim care altfel nu s-ar arăta la faţă.
Când sunt singuri cu televizorul, mulţi oameni îşi permit să simtă, să se distreze şi să se considere împliniţi spiritual cu emisiuni despre care în societate preferă să nu pomenească. Se simt bine, se simt liberi şi necenzuraţi de civilizaţie.
Personajele jucate în serialele comice ale mai multor televiziuni sunt cazuri clinice, care nu
