De la Lévi-Strauss citire, cu toţii ştim că hrana crudă este opusă şi complementară în raport cu cea coaptă: noi mâncăm salata (crudă) împreună cu friptura, spre deosebire de francezi care o preferă la sfârşitul mesei, împreună cu brânza şi cu fructele (semi-cultivate, vom vedea îndată).

Pentru greci, lăptucile funcţionau ca un fel de contra-miere: într-o foarte frumoasă carte care s-a tradus şi la noi, Grădinile lui Adonis, Marcel Detienne dovedeşte că femeilor cinstite, măritate şi cuminţi, li se cerea ca, înainte de sărbătoarea Thesmophoriilor – o perioadă de post, asceză şi castitate rituală – să mănânce doar lăptuci, în vreme ce cuplurile de îndrăgostiţi se desfătau cu arome preţioase pe care le închinau Afroditei - şi, de bună seamă, cu miere.

Orfeu, Euridice şi „luna de miere”

„Luna de miere” e departe de a fi o invenţie recentă; încă în povestea lui Orfeu şi a Euridicei, acest răgaz de pasiune îmbătătoare pe care societatea îl acordă oricărui cuplu la începutul unei relaţii carnale, şi în care o aură de senzualitate pluteşte aproape palpabil în jurul celor doi amanţi – „luna de miere” – declanşează întregul şir de drame la capătul căruia cântăreţul trac va fi pe veci despărţit de prea iubita lui soaţă.

Mai întâi, Euridice e cât pe-aci să fie violată chiar de eroul mierii, Aristaios – cel care, cel dintâi, domesticise albinele şi îi învăţase pe oameni să ia mierea din stupi. Salvată în ultima clipă, ea suscită însă o patimă cu mult mai periculoasă, cea a lui Hades însuşi, şi e înghiţită de pământul surpat, ca Persefona, sau muşcată de o viperă, şi ajunge în ţinutul morţilor.

Cum ştim, Orfeu coboară în lumea de dincolo şi izbuteşte să o înduplece pe Persefona să o elibereze pe Euridice din Hades, dar nu e capabil să se abţină şi întoarce capul spre a o privi – nu e, adică, în stare să iasă din gestualitatea şi se