Era pe cînd nu s-a văzut, azi o vedem...... şi, ca astăzi, o s-o mai vedem şi mîine, şi poimîine, şi tot aşa înainte o bună bucată de vreme, chiar dacă greii economiei mondiale se laudă că au început să vadă luminiţa de la capătul tunelului. Toa-te analizele serioase asupra macro-crizelor economice arată că pentru cei neputincioşi, ori nepregătiţi să iasă singuri, pentru ţări ca România, care întotdeauna au fost remorcate din criză, trase în sus, tîrziu, de revenirea şi reluarea ciclurilor de creştere ale economiilor care fac legea, timpul petrecut pe fundul prăpastiei este de cel puţin cinci ani, iar ca medie istorică de circa şapte ani. Ce se întîmplă cu economia în tot acest răstimp? În scenariul cel frumos, are loc o restructurare masivă, în special în alocarea socială a resurselor pentru anumite tipuri de activităţi şi afaceri. Investitorii şi întreprinzătorii învaţă şi se mută spre surse noi de cîştiguri, pe care pînă atunci nu le-au văzut, ori nu erau la modă, ori li se păreau prea puţin interesante etc. Asta, în teorie. O teorie care, dacă este confruntată cu realitatea de la noi, se face praf şi ţăndări. Nu pentru că, la noi, bruma de economie de piaţă nu ar fi dat semne că vrea şi poate să se restructureze. Dimpotrivă, restructurarea, aici, s-a produs masiv, şi încă de la primele semne ale furtunii. Problema este că această parte a economiei are un rol slab, aproape neglijabil, în alocarea resurselor sociale. La noi, acest rol revine masiv şi păgubitor statului, prin instrumentele bugetare şi fiscale, precum şi printr-un subsistem ataşat guvernării, care drenează resursele bugetare către buzunarele "clasei politice", ale clientelei politice şi ale grupurilor de interese care susţin enormele şi nejustificatele cheltuieli pentru reproducerea puterii şi asigurarea accesului la guvernare. Iar, problema principală nu este atît caracterul discriminatoriu al alocă