Multe zile după aceea, în faţa loviturilor de pedeapsă din finala cu Brazilia, El Comandante Diego Armando Maradona avea să-şi amintească de după-amiaza îndepărtată în care fundaşul său Gabriel Heinze a marcat primul gol la mondialul african. Reuşita i-a umplut sufletul de bucurie şi i-a picurat selecţionerului biancocelestilor (pe şira spinării) primii fiori de gheaţă.

Şi dacă la început mai toată lumea glumea pe seama şanselor argentinienilor la titlu şi, în special, a calităţilor de antrenor ale lui El Pibe d’Oro, zecile de milioane de admiratori ai lui Diego au abandonat, pentru o lună întreagă, îndatoririle gospodăreşti şi silogismele omeneşti, dînd frîu liber afectelor şi mergînd încă o dată pe „Mîna lui Dumnezeu”.

În toate zilele lui iunie, ba chiar şi în primele din iulie, pîlcuri de zdrenţăroşi năvăleau pe stadioane pentru a-şi exprima, în vuietul vuvuzelelor, entuziasmul şi umorile. Tot pe atunci, un ţigan deşirat cu chică soioasă şi mâini de vrăbioi, care răspundea la numele de Kusturica, făcuse în numele celei de-a şaptea arte un documentar kitschos, o demonstraţie grandioasă despre viaţa lui Diego.

Kusturica venea la meciuri purtîndu-l în braţe pe Perhan, curcanul norocos. Toată lumea fu cuprinsă de uimire văzând cum Jabulanele o coteau în poartă la ţipetele confuze ale înaripatei aduse tocmai din Peninsula Balcanică. „Lucrurile au viaţă în ele, proclamă sîrbul cu un accent gutural; totul este să le trezeşti sufletul”. Diego Armando Maradona, a cărui imaginaţie îndrăzneaţă întrecea întotdeauna însuşi geniul Naturii, ba chiar şi miracolele şi magia, socotise că s-ar putea servi de fascinantul guşat pentru extragerea trofeului de aur masiv din ghearele italienilor, deja eliminaţi.

Kusturica, un om onest de felul său, îl prevenise: „Nu-i bun pentru aşa ceva!”. Însă, Diego Armando Maradona nu credea, în faza grupelor, în onestitat