Doar o nefastă confuzie ne face să credem că spiritul, dacă e subtil, trebuie neapărat să fie şi rafinat. În realitate, subtilitatea şi rafinamentul sunt însuşiri diferite şi fără afinitate reciprocă, de unde şi raritatea cu care le vedem, adunate armonios, în fiinţa unui autor.

Diferenţa stă în natura lor: rafinarea cere distilare, înlăturare a paraziţilor, caz în care un lucru e cu atît mai rafinat cu cît e mai esenţial. În schimb, subtilizarea cere micşorare, scădere a dimensiunilor pînă la atingerea pragului infim, caz în care un lucru e cu atît mai subtil cu cît e mai mic. În consecinţă, un spirit e rafinat în măsura în care surprinde elementarul, în vreme ce, pentru a fi subtil, acelaşi spirit trebuie să se mişte cu uşurinţă pe spaţii mici. Prima însuşire dă profunzimea de conţinut, a doua dă fineţea de expresie. Prima dă intuiţia, a doua dă nuanţa. Din îmbinarea lor se naşte stilul, rafinarea născînd apetenţă pentru esenţe, iar subtilitatea dînd putinţa de a le exprima concis. S-ar putea crede că cine are acces la esenţe le va exprima spontan în forma cea mai nimerită, că aşadar omul profund e automat înzestrat cu harul expresiei, cînd de fapt drama filozofilor de aici vine: din neputinţa de a poseda simultan amîndouă însuşirile.

Norocul generaţiei mele este că, avînd în Gabriel Liiceanu un exemplu de îmbinare a lor, am putut înţelege de timpuriu prăpastia dintre impotenţa conceptuală care nu prinde viaţa şi expresia cu virtuţi stilistice care o prinde. Am putut înţelege că pragul subtil al limbii îl atingi cînd umpli conceptul cu o emoţie pe care o nuanţezi apoi prin gradări lexicale, că există aşadar un efort al minţii pe care îl poţi resimţi ca plăcere cu condiţia ca intelectul să preia sursa emoţiei originare, şi anume spectrul erosului din care ea s-a născut. În fine, am înţeles că cine scrie arid şi impersonal o face din ne