As propune ca temă a lunii iulie o temă relaxantă, de vacanţă: Bucureştiul văzut de scriitori.
Vicios al călătoriilor şi ins care a făcut pasiuni fulgerătoare şi definitive pentru o mulţime de oraşe de aiurea, dar şi din ţară, mărturisesc că în privinţa Bucureştiului am un handicap: oricât mă străduiesc să-i descopăr farmecul, nu reuşesc. E pentru mine ca frumoasa cu faţa acoperită de un văl pe care nu sunt în stare să-l înlătur, acestui oraş nu-i aflu cifrul, cheia, mă poticnesc, nu ajung la el, cel de adâncime, cel adevărat, cel grăitor.
Mereu îmi vine în minte o scenă pe care am descris-o sumar cândva, într-unul din romanele mele: Carol I, după călătoria aventuroasă (întâi cu trenul până la Budapesta, apoi pe Dunăre până la Turnu Severin, iar de aici, însoţit de Brătianu, pe drumurile prăfuite ale tânărului stat român), soseşte la Bucureşti. În ziua de 10 mai a anului 1866 trăsura care-l aducea spre tronul ţării opreşte pe Podul Mogoşoaiei şi el întreabă pe cineva din preajmă, generalul Nicolae Golescu, dacă-mi amintesc bine: „Ce este în căsuţele din faţă?" Iar acesta răspunde vădit stânjenit: „Alteţă, ăsta e Palatul...". Îmi închipui expresia de pe obrazul celui sosit din Sigmaringen: perplexitate, dezamagire.
Nu foarte diferită este reacţia mea când, înarmat cu toată bunăvoinţa din lume, rătăcesc prin diverse cartiere ale Bucureştiului şi caut să mă conving că mă înşel judecând atât de aspru acest oraş. Caut să mă conving fără cine ştie ce izbânzi. Găsesc oraşul fracturat, destructurat, cu insulele de urbanism armonios sufocate de invazia cartierelor muncitoreşti, cu blocuri sărăcăcioase şi fără identitate, găsesc oraşul traumatizat de grandomania unui om needucat, fără gust artistic, Ceauşescu, şi găsesc oraşul ameninţat de noul kitsch agresiv al îmbogăţiţilor recenţi, găsesc oraşul în grea suferinţă la capitolul infrast
