În niciun alt secol sexul slab nu a fost tratat cu atâta consideraţie ca în secolul nostru – aceasta face parte din tendinţele şi gusturile democratice, laolaltă cu lipsa de respect faţă de cei vârstnici -: ce-i de mirare dacă se şi abuzează numaidecât de această consideraţie? Femeia vrea şi mai mult, se învaţă să revendice, ajunge să vadă în acest tribut de consideraţie ce i se acordă aproape o ofensă, ar prefera concurenţa şi lupta pentru drepturi: pe scurt, femeia îşi pierde din pudoare.

Să adăugăm pe dată că ea îşi pierde şi din bunul gust. Ea se dezvaţă să se teamă de bărbat: însă femeia care „s-a dezvăţat să se teamă“ îşi abandonează prin aceasta şi cele mai feminine instincte ale ei.

Faptul că femeia prinde curaj de îndată ce calităţile inspiratoare de teamă ale bărbatului, s-o spunem pe şleau, când virilitatea lui nu mai este voită şi cultivată, acesta este un lucru normal şi chiar destul de uşor de înţeles; ceea ce-i mai greu de priceput este faptul că, totodată, femeia degenerează.

Tocmai aceasta se întâmplă în zilele noastre: să nu ne ascundem după degete! Pretutindeni unde spiritul industrial a ieşit biruitor din lupta cu spiritul militar şi aristocratic, femeia năzuieşte să cucerească independenţa economică şi juridică a unui comis: „femeia comis“ ne aşteaptă la porţile societăţii moderne în curs de formare. În vreme ce ea cucereşte astfel de drepturi noi, aspiră la dominaţie şi îşi înscrie pe steagurile şi steguleţele ei lozinca „Progresul femeilor“, vedem cu o cumplită claritate că se petrece de-a dreptul contrariul: femeia regresează.

De la Revoluţia franceză încoace influenţa femeii în Europa a descrescut pe măsură ce drepturile şi revendicările ei sporeau; iar „emanciparea femeii“, în cazul în care este dorită şi cerută înseşi de femei (şi nu numai de către capete seci bărbăteşti) se dovedeşte a fi un simpotom ciudat al slăb