Pentru orice om de teatru, specialist sau nu, albumul lui Liviu Ciulei despre care am scris într-un num\r al revistei noastre este o cuvîntare în imagini a uneia dintre cele mai dificile [i mai complexe profesiuni: scenografia.
L-am privit, l-am studiat, l-am analizat, am înţeles cît de mult a marcat şi viziunea plastică a domniei sale istoria teatrului românesc. Albumul nu este doar o confesiune de autor, este o lecţie deschisă despre asumarea vocaţiei. Revin mereu la această carte fundamentală ca într-un fel de terapie. Soluţiile de spaţiu, semnul puternic al şcolii de arhitectură, cultura solidă, pasiunea, curiozitatea pentru lumea din jur, pentru orice detaliu, respiraţia teatrală uluitoare îl aşează pe Liviu Ciulei în centrul unei creaţii impresionante. Fantastic de vie, de autentică, de asumată. Mult mai puţine dedt numele regizorilor sau decît cele ale actorilor sînt numele de scenografi care să fi creat şcoală, direcţie, spectacole puternice, mari, care să fi fost creatori geniali. Azi ne cam îmbătăm cu apă rece atunci cînd vorbim despre scenografi sau despre scenografia unui spectacol. În extrem, extrem de puţine cazuri mai este vorba despre creaţie pură, despre armonia cu textul şi cu interpretarea lui de către un regizor, cu spaţiul unde se joacă, despre acea cultură zdrobitoare. E suficient să vezi puţin din ce au făcut Paul Bortnovschi, Liviu Ciulei, Ion Popescu Udrişte, de pildă, ca să revii, repede, cu picioarele pe pămînt.
Stau şi mă întreb cu o tristeţe imensă cum putem trăi atît de ignorant? Undeva în buricul oraşului Bucureşti trăieşte una dintre uriaşele personalităţi ale teatrului mondial: Liviu Ciulei. Îmi pare că mai nimeni nu vrea să ştie asta. Las la o parte faptul că nu este invitat să monteze, să facă un work-shop, o discuţie despre teatru, despre cum a înţeles el, Liviu Ciulei, această poveste, dar nici o şco
