Ieşirea scenaristului-romancier Răzvan Rădulescu (acompaniat de Melissa de Raff din Olanda) în arena regiei de film şi, deci, a auctorialităţii filmice, cu Felicia, înainte de toate, repune în discuţie integral atît ierarhizările preferenţiale, cît şi definiţiile Noului Cinema Românesc, tatonate cu mari aproximaţii în critica de film autohtonă şi străină, din primul pînă în ultimul an al acestui deceniu, recte de la izolatul Marfa şi banii din 2001 la cvasi-concomitentele din 2010 Aurora, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu şi sus-numitul lungmetraj de debut.
Dificultatea (era să scriu hazul) acestei duble provocări (ierarhizările şi definiţiile) provine din împrejurarea că de aproape un an (respectiv, de la Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu) – cu un avertismentînsă vechi de trei ani (de la epuizarea distincţiilor internaţionale, prin La Palme d’Or-ul obţinut de Cristian Mungiu, cu 4, 3, 2) – nu mai dispunem de cîrja salvatoare a palmaresurilor marilor festivaluri. Decît în subsidiar, dacă nu aleatoriu şi înşelător. Dacă al doilea lungmetraj al lui Porumboiu a fost (cum am şi scris) un „film-ultimatum“ (în sensul obligaţiei de a prelua efectiv pe sol naţional valorarea critică şi promoţională a Noului Cinema), experienţa de la Cannes din acest an a lui Cristi Puiu, cu Aurora, a fost un verdict. Cu adaosul că nu doar operaţiile de includere-excludere în/din selecţii şi palmaresuri îşi vădesc fireştile limite şi nevinovatele relativisme, dar şi colecţiile de citate, fie şi superlative, din cronicile de festival, inevitabil laconic-sentenţios-ocazionale. Ca şi colocviile de vitrină FIPRESCI, à vol d’oiseau, convocate la Bucureşti sau la TIFF-ul clujean, fatalmente lipsite de vectorii şi accentele unei percepţii aplicate a contextului (istoric şi actual) şi, implicit, a „textului“ revelator în unicitate al filmelor în discuţie. Două ar fi a
