Nu ştiu nici măcar aproximativ câte cuvinte încap într-un rând tipărit. Bănuiesc că depinde de caracteristicile paginii, cu margini de dimensiuni variabile, şi de tipul de literă ales.
(Îmi scriu toate articolele de mână, aşa că aceste variabile de editare electronică îmi sună destul de străin.) Oricum, din atâtea câte-ncap, numai pe unele le citim cu adevărat. Nu mă refer la aşa-numita „lectură în diagonală" studenţească, ci la faptul că, vrând-nevrând, cu orice enunţ parcurs, comitem o discriminare. Supraevaluăm şi subestimăm cu aceeaşi nonşalanţă. Reţinem o idee sau o sugestie şi eliminăm tacit tot ce nu rezonează cu selecţia noastră. Sărim peste câte un sens pentru că stă în calea altuia, amuşinat de dinainte, şi nu mai revenim asupra lui decât târziu, la o nouă lectură, ce ni se va părea, poate tocmai de aceea, revelatoare. E clar însă că nu cu toate cuvintele suntem la fel de atenţi.
Excepţia care mi-ar putea confirma asemenea reflecţii cam fataliste se numeşte Ion Bogdan Lefter. Lui nu-i scapă nimic. Citindu-i toate cărţile de critică, am fost surprins nu de acuitatea analitică, nu de vigilenţa sintetică, ci de strania convergenţă a acestor două însuşiri. Lefter nu investighează fără să ţină cont de ansamblu şi nu construieşte direcţii de evoluţie fără să le asigure cel puţin virtualităţi aplicative. Cel mai bun exemplu îl oferă o carte ca Flashback 1985. Începuturile „noii poezii" (2005). Extrem de serioasă din toate punctele de vedere şi net superioară celeilalte sinteze optzeciste (Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă), semnate de Radu G. Ţeposu. În primul rând pentru că selecţia autorilor e exigentă, în al doilea, pentru că propunerea de clasificare e plauzibilă, în al treilea, pentru că majoritatea comentariilor la volumele poeţilor discutaţi rămân până astăzi valabile.
Dintr-o singură
