Ca şi cum şi-ar fi elaborat o semnătură obiectuală, supusă unei geometrii care-o încifrează şi totodată o expune fără echivoc, în creşteri şi coborîşuri care se înşiruie paratactic pe o îngustă lespede, sculptorul GORDUZ nu s-a temut a îngemăna astfel, în aceeaşi parafă, netezime orizontală şi o curbă în balans, ca talpa unui leagăn. Singularitatea artistului e făcută nu din reticenţe ingrate, ci din putinţa de a traversa ferice opoziţiile, de a le converti într-o fastă continuitate. Aerul dislocat între elementele acestui nume nu le desparte, menţine, dimpotrivă, în perpetuu echilibru, premise cu încărcătură expansivă. E ceea ce ni se impune tot mai evident, atunci cînd, după dispariţia sculptorului, încercăm a gîndi viitorul şi trecutul pe care harul său le-a atras laolaltă, indestructibil.

Actualitatea lui se înfăţişează peste precare diviziuni de cronologie, căci îl simţim mereu alături, ştim că există ca o majoră zestre morală, şi dincolo de pragul pe care ni l-a smuls, la 12 decembrie 2008. Vrednic să confirme definiţia dată sculpturii de către un înaintaş norocos - o artă „teribilă şi totodată inefabilă" -, Vasile Gorduz ne lasă o memorie saturată de izbînzi care obligă. Îi incumbă acestei prime Retrospective, să le asume, în revelaţia lor coerentă. Suscitat de Expoziţia GORDUZ din 2003, de la Muzeul de Artă din Cluj, omagiul transcris aici este unul din documentele privind această originală, perenă energie expresivă, ce va înrâuri neîndoielnic durata noastră creatoare. (D.H.)

Printr-o analogie sezisantă cu o vorbă de fotograf, pe care o folosea Ernst Junger - cîteodată artiştii cei mai demni de admiraţie sînt „greu de developat". Rezistă, cînd voieşti să le trasezi o figură lesne inteligibilă, tocmai pentru că ştiu să fie incomod exigenţi cu ei înşişi. Vasile Gorduz e dintre aceştia, şi, portretist de exemplară acuitate, pare a