Prin urmare, începe criza. Până acum, am înţeles, a fost doar aşa, o boare pe deasupra viilor. Adio, deci, planuri de mărire şi pentru mine: mă gândisem să mă fac şi eu, în fine, profesor plin la facultate anul ăsta, din conferenţiar cum sunt.
Dar acuş, zise el cu glas sfârşit, ridicând un picioruş... acuş nu numai că singurul post de profesor, pe care oricum se băteau j-de mii de inşi, a dispărut, dar şi salariul mi-a scăzut sub 500 de euro, adică am ajuns la un salariu de lector...
Avansez înapoi, cum se vede, ca acel soldat din Salinger care, pe când alţii primeau decoraţii, lui i se luau şi mânecile de la veston. O să ies la pensie, probabil, ca preparator, dar măcar pensia aia o s-o am întreagă (presupunând că TVA-ul n-o să ajungă pe la 75 la sută până atunci). Dar şi asta-i o avere când e omul sănătos.
Ce să mă mai plâng atât? Sunt alţii mult mai amărâţi ca mine. Bietul Dan Diaconescu, de pildă, a făcut şi puşcărie câteva zile. Cu ce-l consolează salariul lui de exact 200 de ori mai mare ca al meu şi din care nu taie nimeni niciun euro găurit? Gândiţi-vă ce ruşine pe bietul om. Cum o să mai dea el ochii de-acum cu vecinii, cu nevasta - dac-o avea-o -, cu el însuşi în oglindă? După o astfel de păţanie rămâi stigmatizat pe veci, nu te mai angajează nimeni...
Sau gândiţi-vă la nefericiţii noştri parlamentari, asupra cărora va plana veşnic suspiciunea de corupţie, de vreme ce ANI a fost castrată pentru totdeauna. Cum să mai trăieşti când toţi te arată cu degetul: uite, nenorocitul, are nu ştiu câte vile şi nu ştiu ce conturi pe nu ştiu unde? Cum te poţi dezvinovăţi, cum poţi să-ţi dovedeşti integritatea când ANI nu te lasă? Avem de-acum patru sute şi ceva de sinucigaşi potenţiali în parlament, asemenea lui nenea Anghelache al lui Caragiale, dacă pricepeţi aluzia. Pe ăsta, mânuitor de bani publici, nu-l controla nimeni,
