La noi, în Focşani, pe vremea asta începeau să dea în pârg castanii. Nimeni nu băga în seamă această trudă a copacilor, închisă într-o coajă verde, ţepoasă. Castanele, ca şi nucile ori alunele, când se coc, fac parte, cu pojghiţa lor de lemn, dintre fructele-case.

Către toamnă, abia, trecătorii le observau căzând ca nişte bile sacadate. Noi, copiii, scotoceam după ele prin pajiştile cimitirului armenesc, ne jucam, fiecare cu trofeul său, rostogolindu-le şi căutând să le nimerim, fiecare pe a celuilalt, pe aleile pietruite ale cimitirului. Tot atunci începeau să se scuture şi frunzele castanilor. Dintr-o parte într-alta, de la Strada Gării şi până la şoseaua spre Adjud şi Tecuci, puteai trece călcând numai şi numai pe frunze. In faţa noastră apărea magul frunzelor veştede sărind, ca o lăcustă verde, de pe o frunză pe alta. Îl vedeam numai noi, copiii. Eram cu toţii născuţi după război, neavând nevoie, tocmai de aceea, să ne ferim privirea sau să îmbătrânim dintr-o dată.

Între timp, magul frunzelor veştede a dispărut. Trunchiurile castanilor retezaţi s-au lăţit sub asfalt. Fiecare stradă e un fel de groapă comună a copacilor de odinioară. Clopotul Bisericii Domneşti, dărâmată după cutremurul cel mare din 1977, e întors, aşa cum mor clopotele, cu gura căscată către cer. La noi, în Focşani, pe vremea asta, oamenii nu mai ştiu cum păşi, unii spre alţii. Într-un fel, oamenii stau nemişcaţi, precum altădată copacii. Oamenii sunt statui ale copacilor. Dintr-o parte în alta, de la Strada Gării până la bariera spre nord, oraşul meu a rămas un Erechteion al vechilor castani.

Nu pot explica altminteri întâlnirea mea cu Bucureştiul decât prin acest fel în care eu am înţeles oraşul. Zaharia Stancu povestea cum prima sa întâlnire cu Parisul a fost marcată de amintirile sale de copil când, de mână cu tatăl său, a păşit pentru prima oară în