ON-LINE
Există mii de versuri de tango, a căror poezie le rămîne străină celor care nu vorbesc spaniola sau celor care se lasă captivaţi de frumuseţea sfidătoare a dansului, uitînd să-i asculte muzica. Iniţial, doar bărbaţii interpretau şi, adeseori, dansau tango între ei. De-a lungul secolului al XX-lea, cîteva artiste de tango au ajuns celebre, dar, fără îndoială, vocile masculine rămîn emblematice şi respectă tradiţia. Sînt voci triste, melancolice, încărcate de o sentimentalitate care trădează mitul bărbatului argentinian. În Europa, cel puţin, acesta din urmă este perceput ca fiind dur, vanitos şi autoritar faţă de femeie. „Avem faimă de macho, dar, de fapt, sîntem slabi şi plîngem pe la colţuri“, îmi mărturisea un argentinian de 21 de ani. Opinia au împărtăşit-o bărbaţi de vîrste şi cu profiluri sociale diferite, cu care am discutat despre conceptul de masculinitate în societatea argentiniană. „Nu uita că în aproape toate cîntecele de tango, barbatul plînge după femeia fără inimă care l-a părăsit sau l-a înşelat“, mi-a fost dat să aud de multe ori. Tango-ul pare să fi mutat sensibilitatea masculină din locul său convenţional – ascuns şi dispreţuit – pe o scenă de unde îndeamnă la empatie şi reflecţie.
„Plîngi, plîngi, inimă, plîngi dacă ai de ce/ Căci nu e crimă ca un bărbat să plîngă din cauza unei femei“, spune un tango intitulat Angoasă, din 1933. În Cumparsita, un tango antologic, Gardel se întreabă: „Cine ştie dacă tu ştii/ Că niciodată nu te-am uitat/ Dacă, întorcîndu-te spre trecutul tău,/ Îţi vei aminti de mine“.
Dar cum se desfăşoară raporturile dintre bărbaţi şi femei în Buenos Aires, încîntător tărîm al flirtului? Renumiţi pentru cavalerism, bărbaţii porteños par absolvenţi ai unei şcoli atemporale de maniere. Într-un ascensor aglomerat dintr-o clădire de birouri, în clipa dinaintea deschiderii uşilor,
