Băgăm de seamă că, de la o vreme, privim mai mult în sus, către Cer. Fiindcă numai Cerul ne-a mai rămas aproape.
Ca simpli pământeni şi ca simpli români am observat, tot de la o vreme, că între Cer şi Pământ s-a aşternut o "privire" străină. Una batjocoritoare. Păgână. Ba mai mult, aliată şi cu stihiile naturii. Nu ştim sigur dacă tot ea ne-a adus şi puhoaiele ce afundă mai abitir ţara în noroiul sărăciei - deşi nu este exclus! - dar asupra unui lucru nimeni nu mai are niciun fel de îndoială: prin planul anticreştin al austerităţilor, abia lansat, a revărsat peste toţi românii oceanul mizeriei generale. Într-un diabolic joc al sincronizării dezastrelor.
Am ajuns o ţară alungată în deşertul viselor spulberate şi în pustiul apelor. Fără vlagă, fără viitor, fără speranţă. Ceea ce n-au reuşit nici invaziile migratorilor, nici unii vecini jinduitori după bogăţiile noastre, nici războaiele cumplite care au lovit Europa şi ţara, nici chiar comunismul, au reuşit, în schimb, Guvernele mileniului III. România a fost transformată, mişeleşte, într-o ţară în care paradoxurile sunt mai acasă ca oriunde.
Este, poate, pentru prima oară în istoria multimilenară a acestui popor când românilor le-a fost ucisă orice speranţă. Pe care milioane de concetăţeni încearcă să şi-o recapete, fugind în lume. Priviţi din afară, suntem deja campioni europeni la bejenie. Şi, cu toate că nu ne propunem, s-ar putea să fim împinşi spre a cuceri şi titlul planetar...
Într-o dezbatere televizată, cineva spunea că privind mai atent criza economică, socială şi politică de la noi vom vedea de fapt adevăratul chip al Reformei prelungite până la sucombarea totală, de care sunt răspunzătoare, astăzi, toate Guvernele postdecembriste. Niciunul, dar absolut niciunul nu a dorit să vadă revigorarea economiei, de pildă, decât cocoţându-se sus, foarte sus, în "globul" său de interese, par
