La invitaţia lui Cristi Lupşa, pe numele lui mic Decât o Revistă (alintat de multe ori şi cu apelativul de editor-spaima-jurnaliştilor, pentru că te pune să rescrii până îţi cad buricele degetelor), am ajuns miercuri seară la întâlnirea cu Jacqui Banaszynski (jacquib în versiunea twitterească).
Numele ei, în afară de faptul că este greu de pronunţat, se leagă de vârful regal a ceea este oficial acceptat în jurnalism: un Pulitzer, pentru reportajele ei despre SIDA, de la sfârşitul anilor 80. Mai duce în semnătură 30 de ani de experienţă în presă, de la reporter la editor şi, în prezent, profesor la Missouri School of Journalism.
Zilele acestea, Cristi a adus-o într-un fel de turneu jurnalistic în România. Şi bine a făcut. Chiar dacă ce spune şi face ea sună tare ciudat, ca semnalele unei civilizaţii dintr-un univers paralel (sau hai să îi spunem îndepărtat), unele fraze atacă centrul sensibil al jurnalistului, chiar şi obosit de criză sau român.
De altfel, a început cam aşa: „Vin să vă vorbesc despre jurnalism şi despre poveştile care fac diferenţa, dar mă simt un pic ca o impostoare: ştiu că e greu să mai propovăduieşti astfel de lucruri acum, când redacţiile se contractă, iar editorii pun toată presiunea pe ştirile la zi”.
Tocmai de aceea a insistat în a spune că, la rândul ei, a fost un jurnalist de presă cotidiană. Chiar şi în perioada în care a scris reportajele de Pulitzer, care i-au luat mai bine de un an, a continuat să scrie articole la zi.
Are vorbele, inspiraţia şi glumele la ea. Nu e dezlipită, însă de realitatea din care nu face parte. Ştie că frumoasa cultură a unui astfel de jurnalism nu e foarte răspândită în afara Statelor Unite. Mai mult, chiar şi ziarele americane încep să uite de el în această perioadă, în care criza a făcut ravagii prin redacţii.
Apoi, recunoaşte: sunt poveşti care se tot spun, le cauţi şi le scr
