„Războaiele culturale“ autohtone au intrat într-o nouă fază. Altfel decît în perioada romantică a anilor ’90, intelectualii noştri publici – o parte semnificativă a lor – au cuplat cu puterea politică la vîrf, după „secularizarea“ din perioada 2000-2004, cînd marile dispute intelectuale păreau decuplate de cele politice. Mai vechea polaritate „neocomunism vs Anticomunism“ – avatar al disputei tradiţionale „autohtonism vs Cosmopolitism“, cu varianta mutantă „comunism internaţionalist vs naţional-comunism ceauşist“ – a lăsat locul opoziţiei între ceea ce Adam Michnik numea „anticomunismul postcomunist“ şi deconstructorii acestui nou discurs de legitimare, fie ei liberali, marxişti sau de altă orientare. De remarcat dispariţia din peisaj a „relativismului postmodern“. Inclusiv volumele de critică a establishment-ului nostru intelectual par să-şi fi schimbat întru cîtva mizele, după apariţia volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (coordonatori: Ciprian Şiulea, Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ovidiu Ţichindeleanu, 2008). Cea mai nouă apariţie notabilă pe această linie, Idolii forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei“ intelectualilor publici (coordonatori: Sorin Adam Matei şi Mona Momescu) reia, de pe alte coordonate, cîteva demersuri anterioare, din Boierii minţii. Intelectualii români între grupurile de prestigiu şi piaţa liberă a ideilor de acelaşi Sorin Adam Matei (2004), Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologii în România de Ciprian Şiulea (2003) sau Noii precupeţi. Intelectualii publici din România de după 1989 de Adrian Gavrilescu (2006). Li s-ar putea adăuga Intelectualii în cîmpul puterii… de Mihai Dinu Gheorghiu (2007) sau Anatomia răului politic (2005) de Adrian-Paul Iliescu. Nu uit „precursoratul“ lui Adrian Marino, ideocriticul revenit postum în prim-plan prin impunătoarea şi inc