Într-o ţară în care aproape că nu ne-a mai rămas nicio valoare, pare-se că nici măcar omenia nu se mai regăseşte pe lista puţinelor calităţi pe care le mai avem.
Încă o dată, furia pe care o am pe semenii mei, pe unii dintre ei, şi-a scos colţii ieri dimineaţă. N-am asistat niciodată la o scenă, cruntă de altfel, în care vezi cum un om moare, sub ochii tăi, pentru că nişte personaje mult prea îngâmfate pentru statutul pe care îl ocupă refuză să apeleze serviciul de urgenţă. În fond, cred că e mai bine să fii de piatră şi să nu te intereseze nimic, decât să-ţi foloseşti maxim zece bani ca să salvezi o viaţă. Ieri dimineaţă, în graba mea spre muncă, am auzit, la câţiva metri de casă, o femeie cu un copil care cerea disperată ajutor pentru ca unul dintre şoferii zecilor de taxiuri din zonă să iasă din maşinile lor să dea un telefon la ambulanţă şi poate să salveze un om care era căzut, Dumnezeu ştie de când, lângă o maşină. Înfuriată că nimeni nu dădea doi lei pe disperarea femeii am pus mâna pe telefon şi-am sunat la 112. La capătul firului, un dispecer plictisit şi enervat de graba mea m-a pus să aştept. După zece minute a apărut şi ambulanţa care a început manevrele de resuscitare.
Abia atunci, surpriză! Au început să iasă din maşinile lor parcate la umbră să afle care este treaba, cine este omul, ce-i cu el... Bineînţeles că m-au apucat toţi nervii din lume. În timp ce un om se zbătea între viaţă şi moarte, ei stăteau la umbră incapabili să dea un telefon la urgenţă şi-apoi se interesau ce e cu omul. Ce inimă de piatră să ai? Câtă nepăsare să-ţi curgă prin vene?
Şi uite cum vorba aceea „că România este frumoasă, dar păcat că este locuită de români" este cât se poate de reală, tragic de reală.
Mi-aş fi dorit să trăiesc înconjurată de oameni cărora le pasă de un semen de-al lor, de un câine, de o pisică bolnavă... de orice are viaţă. Aşa cum a
