Români fiind, nu avem doar două opţiuni: să rămânem acasă ori să ne luăm lumea-n cap. Există şi o a treia posibilitate: să trăim şi să murim aici, dar separaţi de ţară. Unii, şi nu-s puţini, reuşesc. Nu citesc presa, nu au televizor sau, dacă au, nu-l deschid decât pentru filme, se ţin departe de instituţiile statului, nu-şi risipesc energiile sufleteşti pe partizanate şi uri politice, îşi câştigă existenţa ocolind sistematic Fiscul şi, în măsura posibilului, controalele oficiale.
Putem fi încă români în România, dar mai separaţi spiritual de stat chiar şi decât străinii care vin aici să facă bani. În provincie, separaţia aceasta e şi mai completă. Separaţia e maximă la cei care şi-au pierdut orice speranţă într-o bună guvernare. Speranţa e pierdere de vreme. Separaţia e şi mai conştientizată la persoanele care cunosc Occidentul, care au descoperit repede foloasele libertăţii de mişcare. România e o margine a Europei unde-i convenabil încă să locuieşti, până ce se aşază lucrurile în tot continentul.
România e casa de la ţară a Europei, aceea unde trăiesc părinţii.
Patriotismul e condiţionat de conflictele teritoriale, de războaie, de tectonica graniţelor. În absenţa graniţelor şi a restricţiilor de toate naturile, ideea de patriotism suferă numeroase transformări. Românii care-şi fac locuinţe mai ieftine în Ungaria nu-s mai puţin patrioţi ca ungurii care-şi fac case în România. Ca să te ţii de patriot, trebuie să priveşti numai îndărăt.
Cine priveşte înainte are alte griji. Multe şi reale, dar altele. Nu suntem singurii care am descoperit avantajele unei vieţi separate de stat. Unde apare o posibilitate apar şi oamenii gata s-o speculeze. Viaţa de separat, de distanţat de frământările şi erorile guvernării, e un mare câştig al democraţiei. Între o viaţă de luptă şi un trai sărac, dar comod, fără problem
