În perioada 11-23 mai a avut loc la Bucureşti Festivalul Re-Acţiunea Arhitext: Arhitexturi. Evenimentul a propus o abordare pluridisciplinară a fenomenului contemporan de arhitectură. Arhitectul Mihai Pienescu a coordonat un Five O’Clock pe tema „Arhitecturi negociate“, la care au participat Mario Kuibuş, Rudolf Poledna, Sabin Borş, Bogdan Ghiu şi Doina Ioanid. Tema de dezbatere pe care ai propus-o în cadrul festivalului a fost „Arhitecturi negociate“. La ce te-ai gîndit, ce înseamnă pentru tine „arhitecturi negociate“? Sintagma poate părea, cel puţin la prima vedere, stranie. Da, stranie, chiar un soi de pleonasm, pentru că, în principiu, orice clădire este rezultatul unei negocieri, începînd cu clientul, cu amplasamentul, continuînd cu materialele, antreprizele, preţurile, avizele ş.a.m.d. Titlul temei, pe care vrem să-l dezvoltăm în cadrul revistei, este oarecum polemic, în sensul în care există arhitecturi care negociază cinstit, căci există şi negocieri necinstite, cu consecinţe negative, care se şi văd. Da, cînd ai de construit o clădire, negocierea pare evidentă, de neocolit. La nivel concret, cred însă că arhitectul întîmpină destule dificultăţi. Dacă ne referim la arhitectura vernaculară, adică la arhitectura satelor în structura lor tradiţională, o arhitectură fără arhitect, este vorba de o negociere cu spiritele, cu credinţele, cu obiceiurile. O negociere subînţeleasă şi asimilată de comunitate. De fapt, vrem să explicăm, deşi poate e pretenţios spus, că într-o societate laică, urbană, democratică, în care relaţiile sociale se bazează pe respectarea unor legi şi a unor conivenţe între grupuri şi interese, negocierea este mai mult decît necesară. La noi, această negociere, dacă există, este de multe ori viciată nu numai de reaua voinţa sau de neaplicarea unor legi sau a unor reguli, ci şi de o incultură arhitecturală urbană, la toate nivelele, începî