IOANA REVNIC: Domnule George Bălăiţă, în 2008 vi s-a decernat Premiul Naţional pentru Literatură al Uniunii Scriitorilor, pentru întreaga operă. Cu riscul de a imprima dialogului nostru, de la început, o notă pesimistă, vreau să aduc în discuţie opinia unui coleg al dumneavoastră de generaţie -Ştefan Bănulescu, despre importanţa premiilor în viaţa unui scriitor. Chestionat într-un interviu din 1983 în legătură cu semnificaţia pe care le-o acordă acestor distincţii, prozatorul (premiat de trei ori până atunci) dă un răspuns tulburător. Departe de a rezolva condiţia materială a scriitorului, acestea nu sunt mai mult decât semne de stimă colegială, „un gest moral respectabil". Acordate mai ales după ce autorul cu pricina „si-a riscat ce a avut de riscat în profesia sa, în primul rând comoditatea existenţei", nu mai reprezintă o dovadă a victoriei (literare) absolute: „Ţi se recunoaşte, adică, printr-un mare premiu adevărul că ai învins, după ce eşti total înfrânt" spunea Ştefan Bănulescu... Resimţiţi drept o victorie absolută acest premiu, din moment ce încă nu aţi scos la iveală, în întregime, proiectul la care lucraţi de zeci de ani, din moment ce - încă - nu v-aţi încheiat opera?

GEORGE BĂLĂIŢĂ: Victorie absolută? Asta nu se întâmplă nici în filmele de pe Hallmark. Cât timp eşti viu, opera se face şi se desface, funcţionează odată cu tine. Este şi nu este. O lume în mişcare, imprevizibilă, nu-i dai de capăt şi tocmai asta te ţine în formă. Să mai adaug că o parte, poate cea mai importantă din opera lui Pessoa a fost găsită într-o ladă de lemn, la vreo treizeci de ani după moartea sa? La nouăzeci de ani, sub ameninţarea unei posibile condamnări la moarte (motivată în context), Hamsun, refuzând un apărător, a scris o carte despre sine şi timpul său. Şi astăzi, unii încă îl batjocoresc pentru cartea asta. Se pare, însă, bine gândită, de vreme ce i-a co