ON-LINE

Demonstraţia încercată de H.-R. Patapievici în Ultimul Culianu (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2010, 238 p.) provoacă, incită, cheamă la discuţii. Sînt multe lucruri seducătoare în construcţia monografului, după cum nu lipsesc nici cele care reclamă o chemare la ordine.

După Patapievici, ultima perioadă a creaţiei lui Ioan Petru Culianu ar fi adus o iluminare teoretică a acestuia, care i-ar fi dat certitudinea că de-acum se află în posesia unei chei de înţelegere universală. Aceasta ar fi avut de-a face deopotrivă cu ştiinţa – întrucît se întemeia pe noua topologie matematică şi teoria fractalilor, conducînd la o interpretare unitară a morfodinamicii obiectelor naturale, dar şi a obiectelor ideale numite religie, filozofie, ştiinţă etc. Desigur, dacă astfel stau lucrurile, atunci Culianu a căzut, într-un anume sens, sub fascinaţia modelului prezent într-o proză de Jorge Luis Borges, unde o enumerare-clasificare posibilă cuprindea, în cea mai aleatorie succesiune cu putinţă, elefanţi, lacuri, heruvimi, versuri ş.a.m.d. Efectul rafinat din proza autorului sud-american nu se repetă însă atunci cînd o asemenea cuprindere totalizantă este recomandată ca formulă a filozofiei istoriei, aducînd mai degrabă a absenţă a unui criteriu valid. Cînd ajungi să spui că „harta completă a budismului conţine porţiuni masive din sistemul creştin, din idealismul german şi din ştiinţa modernă“ (p. 211), ori ai lărgit prea mult fanta prin care încerci să distingi şi califici religiile, ori ai renunţat cu totul la caracterul ştiinţific al investigaţiei tale.

H.-R. Patapievici are, cu toate acestea, generozitatea de a credita viziunea ultimului Culianu, încercînd să o argumenteze şi să o integreze într-o tradiţie filozofică, una care ar cuprinde „autori a căror operă pare despicată, la un moment dat, de inventarea ori descoperirea unui principiu al cu