Filmul lui Răzvan Rădulescu şi al Melissei de Raaf mi-a amintit, într-un mod care ţine mai degrabă de reflecţia oblică, de acele scurtcircuite neaşteptate, de Little Miss Sunshine (2006) al lui Jonathan Dayton şi Valeri Faris.

Poveştile sunt foarte diferite, lumile sunt de asemenea diferite, însă câteva teme le leagă într-un mod afin, tema fericirii şi tema familiei ca spaţiu protector şi paradis pierdut. În filmul american, un copil, care este departe de fi genial, reuşeşte într-un moment de penibil, de consternare totală să producă miracolul, să-i solidarizeze pe membrii familiei şi să creeze o explozie de căldură umană, de fericire, acolo unde înainte erau tot felul de conflicte, de forme complicate de alienare, un orizont al eşecului etc. În filmul lui Răzvan şi al Melissei copilul nu mai are câţiva anişori, Felicia Mateescu (Ozana Oancea) are o căsnicie care a eşuat şi pe Marc, un copil de 11 ani, care o aşteaptă undeva în Olanda să fie luat dintr-o tabără. Puţinul timp de care dispune, Felicia şi-a ales să-l petreacă în familie, alături de părinţii şi sora ei, în România. Plecată după revoluţia din decembrie 1989, Felicia locuieşte în Olanda şi lucrează ca bibliotecară, s-a căsătorit acolo cu Maarten şi a divorţat între timp. Ulterior aflăm că îşi petrece în mod constant concediile cu părinţii săi, dar nu făcând excursii, ci pur şi simplu revenind alături de aceştia în vechiul apartament pe care l-a locuit copil fiind. Felicia se întoarce în mijlocul familiei ei cu un devotament reafirmat, în căutarea a ceva ce nu mai regăseşte. Dacă „Cea mai fericită fată din lume" din filmul omonim al lui Radu Jude nu ştie cum să facă să scape din cercul familiei care-i exploatează nemilos, meschin, nesperata şansă, în schimb, Felicia se lasă exploatată emoţional, întorcându-se cu obstinaţie în acelaşi loc, an de an, ratându-şi concediile şi probabil şi ocaz