Sunt tot mai puţin convins de rostul premiilor literare. „România literară" a găzduit nu demult o discuţie pe această temă. Intre timp au fost decernate Premiile USR pe 2009, care, conform noului Statut, au rezultat din deliberarea a două jurii distincte, unul de nominalizări, altul de premiere.
O altă deosebire faţă de anii trecuţi, mai exact de precedenţii patru, a constat în aceea că juriile n-au mai fost alcătuite exclusiv din critici şi nici aleşi pentru un mandat de patru ani. Cu toată maioresciana mea încredinţare că poeţii sunt rareori şi critici, trebuie să recunosc că şi în formula actuală, care este aceea tradiţională a USR, juriul de scriitori şi critici aleşi doar pentru un mandat de un singur an s-a dovedit deopotrivă de profesionist.
Îndoielile mele au altă sursă. N-am crezut niciodată în instituţia premiilor luată ca atare, adică destinată să cearnă grâul de neghină. Asta mi s-a părut a fi rolul criticii literare. Şi, dacă am pledat şi continui să pledez pentru jurii formate din critici, nu este neapărat fiindcă ele mi s-ar părea mai apte de judecăţi corecte, ci fiindcă, să mă ierte colegii mei scriitori, criticii îi citesc pe scriitori, fie şi numai fiindcă aceasta e menirea lor, dar scriitorii nu se prea citesc între ei. Motivul adevărat este că eu consider că rostul premiilor nu este acela de a ierarhiza operele în funcţie de valoarea lor artistică şi nici de a-i răsplăti pe cei mai buni. Rostul lor ţine de pedagogia literară. Reputaţia unui juriu se datorează respectului de care deciziile lui se bucură. Multă lume socoteşte că o instituţie de premiere e bună dacă acordă premii bune. E o eroare: fie şi numai fiindcă niciodată nu va exista unanimitate sau măcar majoritate în aprecierea calităţii alegerii. Totdeauna vor exista nemulţumiţi şi totdeauna ei vor fi în număr mai mare decât aceia care găsesc premiile satis
