Încă de la primele file din "Viaţa unui om singur" (Polirom, 2010) apare evident faptul că jurnalul postum al lui Adrian Marino n-are o miză vindicativă, aşa cum părea să reiasă din şocantele extrase de presă care i-au semnalat apariţia.
Cea mai detestată carte, în măsura în care scrierea ei a necesitat o imensă uzură morală, autobiografia spirituală a lui Adrian Marino e, culmea, şi singura pe care autorul şi-o mai recunoaşte pe deplin la sfârşitul unei cariere extrem de prodigioase. O afirmaţie pe cât de bizară, pe atât de explicabilă în logica din "Viaţa unui om singur". Căci existenţa lui Marino, aşa cum şi-o reconstruieşte retrospectiv criticul, e o lungă succesiune de închisori care nu debutează şi nici nu se încheie cu detenţia propriu-zisă sau cu domiciliul forţat la Lăteşti.
Înainte de incidentul politic, adolescentul a resimţit cadrul familial sau şcolar drept o primă fază de arestare a gândirii nonconformiste. Zgârcita reconstituire a acestor etape ne pune faţă în faţă cu un adolescent superior, crucificat pe altarul lecturii, hărţuit permanent de neînţelegerea şi de incultura părinţilor, a profesorilor sau a colegilor. Mai surprinzător e, însă, faptul că eliberarea din 1963 echivalează cu o nouă etapă în şirul de "Gulag"-uri sub semnul căruia Marino îşi plasează întreaga viaţă. Că e vorba de un Cluj ostil, "capitala provincialismului şi regionalismului românesc" sau de lucruri mult mai abstracte precum domeniul criticii sau al teoriei literare (în contradicţie cu adevărata vocaţie de "ideolog"), toate sunt resimţite drept moduri de încorsetare ce blochează orice iniţiativă personală.
Se va dovedi însă, după 1990, că atât înlăturarea regimului comunist, cât şi revenirea la adevărata vocaţie de ideolog sunt departe de formele de "evadare" reală. Îndelung gestatele cărţi de ideologie se ciocnesc de neînţelegerea contemporanilor şi n
