„Păstorul întrebă, Eraţi prieten sau rudă cu persoana pe care aţi venit s-o vizitaţi, Nici măcar n-o cunoşteam, Şi totuşi aţi venit s-o căutaţi, Am căutat-o pentru că n-o cunosc […]“ Ciclul deja anunţat de romanul Pluta de piatră (1986) şi început cu Eseu despre orbire (1995), Toate numele (1997) şi Caverna (2000) este format din naraţiuni ce se caracterizează prin absenţa determinărilor istorice şi locale, precum şi a referenţialităţii onomastice. Dintre acestea, romanul Toate numele este considerat ca fiind una dintre cele mai enigmatice cărţi scrise de Saramago. José SARAMAGO, Toate numele, Traducere şi postfaţă de Mioara Caragea, Editura Polirom, Seria de autor „José Saramago“, 2008, 256 p. Tematica numelor are rădăcini în biografia scriitorului (în discursul ţinut cu ocazia decernării Premiului Nobel în 1998, Saramago vorbeşte despre sentimentul originii pe care i l-au inoculat bunicii săi, oameni simpli şi neajutoraţi, cei care l-au ajutat să-şi rememoreze copilăria; numele pe care îl poartă scriitorul este, de fapt, o poreclă a tatălui, pe care un funcţionar i-a trecut-o din greşeală în registrul civil, ca fiind patronimul fiului, aceasta desemnînd o plantă amară ce se consumă doar în condiţii de mizerie). Ca şi în cazul Evangheliei după Isus Cristos, se pare că Saramago a avut revelaţia titlului cu mult înainte de a-şi scrie romanul, fapt ce se leagă de moartea fratelui său, în 1924, pe cînd acesta avea doar patru ani. Gest de recuperare şi de păstrare în viaţă a celui plecat, romanul Toate numele este o istorie a propriei memorii şi un exerciţiu de recuperare a unei identităţi. Arhiva Generală a Stării Civile, „templul memoriei moarte“, este o instituţie aproape imemorială, loc în care sînt conservate arhivele celor vii şi ale celor morţi: „Deasupra tocului uşii se află o placă metalică lungă şi îngustă, acoperită cu smalţ. Pe fondul alb, literele neg