Avea opt ani când văzuse prima oară casa de la munte.

Aşa îşi aminteşte: mersese cu autobuzul şi peisajul care alerga dincolo de fereastră i se părea fabulos, arbori cu frunze atât de verzi că străluceau, dealuri îmblănite cu păduri se încălecau sub un cer albastru şi senin, un râu agoniza întortocheat între maluri foarte îndepărtate şi nicăieri vreun om. În autobuzul vechi cu botul lung, al cărui motor pornise numai după ce şoferul mustăcios şi adus de spate învârtise de multe ori, înjurând, o manivelă uriaşă pe care şi-o aşezase după aceea lângă picioare, mirosea ameţitor a motorină. Bătrâne cu basmale decolorate, cu trupurile complet acoperite de haine cernite sau închise la culoare se înghesuiau una-ntr-alta, strângând în braţe sau între picioare paporniţe din nuiele, coşuri mari, găleţi în care duseseră la piaţă brânză şi fructe, zăngănind acum goale. Peste toate era o duhoare de transpiraţie veche, stătută, şi de haine îmbâcsite de umezeală. Coborâseră ultimele într-o piaţetă pustie, lângă un indicator pe care scria cu litere cândva roşii "Vârfuri - capăt de linie", nu departe de un cârd de gâşte cenuşii care smulgeau smocurile rare de iarbă şi sâsâiau nemulţumite. S-au aşezat pe o băncuţă, nu ştie de ce, de parcă nu şezuseră destul în autobuz pe banchetele de vinilin jupuit din loc în loc. Când autobuzul a-ntors într-o trâmbă de praf şi a plecat spre oraş cu cei trei călători rătăciţi la acel capăt de lume, Irina a văzut că toate bătrânele cu paporniţe şi coşuri dispăruseră ca înghiţite de pământ şi rămăseseră doar ea şi mama. Se lăsase o linişte atât de mare că auzea zborul insectelor peste care curgea fără milă albastrul topit al cerului.

După ce trâmbele de praf s-au aşezat, mama a ridicat geamantanul de carton cafeniu, cu colţuri din alamă pătată de vreme şi încuietori late, târându-l pe drumul pietruit care urca uşor printre casele rare, mi