Moliftă
Batjocorit, tras pe sfoară: înainte de a se mărturisi,
când îţi spui de trei ori numele în
gând şi preotul te binecuvântează, cu patrafirul pe
cap, cu mici gâlgâieli de râs, cu
bărbia în piept, îngenuncheat, văzându-i prohabul
uitat deschis... Atâta
zarvă fără rost: e împăcat azi, a prins dihorul
care a supt sângele raţelor în
ogradă, că nu aveau decât o urmă în cap,
raţe găsite ieri întregi şi nu
a înţeles pe moment, până ce vecinul. Asta, la
0 săptămână după ce porcul îi
mâncase curcanul, îi lăsase numai o gheară, e semn rău? Nu, că nu eşti, bre, sănătos, cum să mănânce porcul un curcan? Jură că nu minte, face cruce: „să
nu se închidă groapa peste mine", şi spune
că asta nu e încă nimic, uitaţi
aici muşcătura mielului! Aici şi aici. Îşi deschide
larg pieptul.
Pierdut
s-a aruncat la pământ şi
a început să ţipe. Că mă tem de mine însumi, nu
mai pun bază pe nimic, sunt
pierdut. Că s-au întors toate cu susul în jos, „nu-mi
mai arde de nimic, nici să
mă sinucid", nu mai am nici un apetit, ce voi lăsa
eu în urmă? Doar o umbră, care
se va înălţa. Mai contează? Pot să-mi iau adio de la
mine, oricum nu mă
mai recunosc. M-au pus să scriu ce voiau ei. Cine? Ăia. De frică, am
scris. Că pe scări urcau oameni înjunghiaţi, din care curgea sânge.
Cine mă mai scoate din încurcătură? Poate cioara
aia, o arată pe geamul deschis, hai la
tata, pui-pui. Că vrea
să-i ia ouăle din cuib. Care cuib? Mare
tâmpi
